O vineri seara, pe la unsprezece noaptea, pe drumul județean dintre două sate.
Agentul Constantin stătea în mașina de patrulare, cu cafeaua pe jumătate băută și cu raportul zilei aproape terminat. O seară liniștită. Prea liniștită.
Și apoi apăru mașina.
O Dacie 1310 de un verde oarecare, care înaintă pe șosea cu o… creativitate remarcabilă. Stânga. Dreapta. Puțin pe acostament. Înapoi pe drum. Stânga din nou.
– Ce naiba… agentul puse cafeaua jos și porni girofarul
Urmări mașina vreo sută de metri, timp în care aceasta descrise o traiectorie care ar fi impresionat un instructor de slalom.
Opri mașina de patrulare, aprinse sirenă scurt și ridică paleta.
Dacia se opri după alte cincizeci de metri, depășind linia albă cu două roți.
Agentul Constantin coborî, își puse șapca, luă carnețelul și se apropie de mașină cu pași profesioniști.
Totul părea normal până în momentul în care deschise portiera.
BUUM!
Șoferul se prăbușii pe asfalt ca un sac de cartofi, gemând artistic și privind spre cer cu expresia unui om care tocmai a descoperit că asfaltul e mai jos decât se aștepta.
Agentul Constantin privi omul de pe jos.
Privi mașina.
Privi drumul.
Privi din nou omul care gemea moale pe asfalt, cu picioarele încă înăuntrul mașinii, într-o poziție care sfida anatomia umană.
– Doamne… agentul se aplecă …ești bine?
– Mmmmhhhh…
– Să înțeleg că ați consumat alcool?
– Mmmhhhggg…
Agentul notă în carnețel: „Suspect extrem de cooperant.”
Se uită la sticlele goale de pe bancheta din spate. Se uită la expresia fericită și complet absentă a șoferului. Mirosi aerul din mașină și regretă imediat.
– Bun! agentul se îndreptă de spate cu autoritatea unui om care face o constatare oficială Așa, ceva, domnule… Ești atât de beat încât nu poți nici să mergi!
Omul de pe asfalt deschise un ochi.
Îl închise.
Îl redeschise.
Privi spre agent cu claritatea unui om care, deși beat turtă, păstrase undeva în adâncul creierului un singur neuron funcțional. Un singur neuron. Dar un neuron talentat.
Ridică un deget spre agent.
– Exact! zise el cu vocea unui om care explică ceva evident Acum înțelegi de ce am luat mașina?
Doi prieteni vechi se întâlnesc întâmplător pe stradă.
Costel mergea liniștit cu sacoșa de la piață când îl văzu pe Mihai venind din sens opus. Sau… ceva care semăna cu Mihai. Mai subțire. Mult mai subțire.
Costel se opri în loc.
Omul din față purta hainele lui Mihai. Avea fața lui Mihai. Dar în hainele alea era loc pentru încă un Mihai.
– Mihai?! TU ești?!
Mihai se opri, zâmbi larg și întinse brațele ca un model pe podium.
– EU!
– Frate… Costel îl examina din cap până în picioare …da ce-ai mai slăbit!!!
– Daaaa! Mihai aprobă cu mândria unui om care a realizat ceva măreț 17 kilograme într-o lună!
– ÎN-TR-O-LU-NĂ?! Costel scăpă aproape sacoșa Cum e posibil?! 17 kilograme, Mihai! Ăsta e un record! Ești bine?! Ai fost la doctor?!
– Sunt perfect! Mihai se răsuci o dată Arăt bine, nu?
– Arăți… Costel căuta cuvântul …aerodinamic. Dar cum ai reușit, frate?! Spune-mi! Că eu încerc de trei ani să slăbesc 5 kilograme și nu reușesc! Ce dietă ai ținut? Ce program de exerciții? Ai luat ceva suplimente?
Mihai ridică un deget cu aerul unui guru care urmează să împărtășească o înțelepciune milenară.
– Mi-am luat niște adidași la 500 de euro.
Costel clipi.
– Adidași.
– Adidași! Mihai aprobă solemn Cei mai buni de pe piață! Talpă cu absorbție de șoc, plasă respirabilă, suport pentru gleznă, design premium…
– Și… Costel începea să înțeleagă …cât alergi pe zi?
Mihai îl privi.
O secundă.
Două.
– Alerg pe dracu!
– Ce?!
– Nu mai am bani de mâncare!!!
O sâmbătă după-amiază în bucătărie.
Mircea, soțul, se trezise din somnul de după-amiază cu o foame serioasă. Mirosul care venea din bucătărie îl ghidase ca un GPS culinar direct spre sursă.
Se opri în ușa bucătăriei și o văzu pe Elena, soția lui, în față aragazului, cu șorțul pe ea și cu lingura în mână, amestecând cu seriozitatea unui chef de restaurant cu stele Michelin.
Aburii care ieșeau din tigaie erau impresionanți. Mirosul… de asemenea.
Mircea se rezemă de tocul ușii cu zâmbetul unui om mulțumit de viața lui.
– Ce faci, iubito?
Elena nu se întoarse. Continuă să amestece cu concentrarea unui chirurg.
– Friptură de vită.
Mircea inspiră adânc. Aprobă din cap.
– Ahaaa… friptură de vită! se frecă pe mâini Cu ce o condimentezi?
– Cu boia, usturoi, rozmarin, cimbru și un pic de vin roșu.
– Profesional! Mircea se apropie de aragaz și se uita în tigaie cu ochii unui om îndrăgostit Și de unde ai luat vita? De la măcelarul de pe colț?
– N-am luat de la măcelar.
– De la supermarket?
– Nici de acolo.
Mircea încruntă sprâncenele ușor, privind în tigaie cu atenție sporită. Carnea arăta bine. Mirosea bine. Dar…
– Și ce carne folosești?
Elena se întoarse spre el cu lingura în mână și cu expresia unui om care are un răspuns perfect rezonabil.
– De pui, că de asta am găsit în congelator!
