Două pițipoance, Bianca și Larisa, stau pe canapea sâmbătă după-amiază, cu telefoanele în mână, cu măștile de față puse și cu câte un smoothie roz pe măsuță.
Atmosfera e relaxată, muzica e în surdină, viața e frumoasă.
Până când Bianca scoate un țipăt mic de disperare.
– Larisa! LARISA!
– Ce e mă, m-ai speriat!
– Fato, am o problemă gravă! Gravă gravă! Criza numărul unu din viața mea!
Larisa lasă telefonul jos și o privește serios. Când Bianca zice criză numărul unu înseamnă că e ceva cu adevărat important.
– Spune! Ce s-a întâmplat? L-ai pierdut pe Cristi? Ți s-a rupt un unghie?
– Mai rău, fato! MULT mai rău!
– Doamne, ce e?!
– Trebuie să ies în oraș cu prietenul meu diseară… Bianca o apucă dramatic de mână …restaurant fancy, lumânări, tot tacâmul… și nu am rochie!
Larisa o privește o secundă.
– Cum adică nu ai rochie?
– Nu am rochie POTRIVITĂ! Am rochița albastră dar am purtat-o de trei ori și el a văzut-o de două ori. Am rochia neagră dar mi-e prea strâmtă după prăjiturile de săptămâna trecută. Am rochia cu floricele dar Cristi a zis că seamănă cu fața de masă a bunicii lui. Și cea roșie… am purtat-o la nunta Andreei și jumătate din Instagram a văzut-o. E o catastrofă, Larisa!
Larisa ascultă tot inventarul cu răbdarea unui contabil.
– Și celelalte vreo douăzeci de rochii din dulap?
– Fato, NICIUNA nu merge! Nu ai tu cum să înțelegi!
Larisa pune smoothie-ul jos, se ridică de pe canapea și o privește pe Bianca cu ochii cei mai serioși pe care îi poate face cineva cu mască de față verde pe el.
– Stai liniștită, fato! Doar suntem cele mai bune prietene! Am eu rochie, mă duc EU!
Un scoțian cu nume de McTavish, cunoscut în tot ținutul pentru chibzuința lui legendară cu banii, sosise în oraș cu un geamantan mare, o geantă de mână și un rucsac.
Se opri pe trotuar, se uită în jur și făcu semn unui taxi.
Taximetristul, un tip jovial, opri mașina și coborî geamul.
– Unde mergeți, domnule?
McTavish ridică un deget solemn, ca un om pe cale să negocieze tratatul păcii.
– Înainte de orice… scoase un carnețel mic din buzunar și un creion …am câteva întrebări.
– Poftiți…
– Cât costă taxiul până la gară?
Taximetristul zâmbi larg și profesional.
– O liră, domnule!
McTavish notă cifra în carnețel, o încercui și o privi cu expresia unui om care tocmai a văzut ceva dureros. Oftă adânc, de undeva din adâncul portofelului.
– O liră… repetă el încet, ca pe o vorbă grea …și bagajele?
– Bagajele? taximetristul flutura mâna a lejeritate Bineînțeles, gratis!
McTavish se opri din scris. Ridică privirea. O umbră de zâmbet îi trecu pe față… zâmbetul unui om care tocmai a găsit o portiță în contract.
Închise carnețelul. Băgă creionul la loc. Îndreptă spatele cu demnitatea unui lord scoțian.
– Bine! zise el hotărât Atunci duceți-mi bagajele că eu vin pe jos!
Bulă intră într-un bar într-o vineri seara, cu aerul unui om de știință care vine să efectueze un experiment important. Se așază la o masă din mijloc, își aranjează scaunul, își drege glasul și îl cheamă pe chelner cu un gest larg și autoritar.
Chelnerul, un tip tânăr la primul lui job serios, se apropie cu carnețelul pregătit.
– Bună seara! Cu ce vă pot servi?
Bulă pune mâinile pe masă cu solemnitatea unui om pe cale să comande ceva important pentru știința universală.
– Chelner, 10 whisky!
Chelnerul ridică sprânceana, notează, și aduce cele zece pahare pe o tavă. Le aranjează frumos pe masă în față lui Bulă, care le privește mulțumit, ca un general care îți inspectează trupele.
– Excelent! Bulă scoate un carnețel mic din buzunar și un pix
– Notați ceva, domnule? întreabă chelnerul curios.
– Da. E un experiment.
Și începe. Le bea pe toate zece, una după alta, metodic, cu pauze scurte între ele, notând ceva în carnețel după fiecare pahar.
Chelnerul privește fascinat de la distanță.
– Chelner! Bulă ridică mâna 9 whisky, te rog!
– 9… chelnerul notează fără să comenteze. E vineri. A văzut el și mai rău.
Le aduce. Bulă le bea. Notează în carnețel.
– Chelner! Mai adu-mi încă 8 whisky!
Chelnerul aduce 8. Bulă bea 8. Notează.
– 7 whisky!
Chelnerul aduce 7. Bulă bea 7. Scrie ceva în carnețel cu litere tot mai mari.
– 6 whisky!
Aduse 6. Băuse 6. Carnețelul era plin de hieroglife.
– 5!
– 4!
– 3!
La 3 whisky, Bulă începuse să noteze cu limba scoasă, de concentrare.
– 2!
La 2 whisky, carnețelul căzuse pe jos dar Bulă nu mai observase.
– 1 whisky!
Chelnerul aduse ultimul pahar cu sfințenie, ca pe o relicvă. Bulă îl băuse cu ochii închiși, solemn, ca la o înmormântare.
Apoi tăcere.
Bulă stătea la masă, ușor aplecat, privind în gol cu ochii pe jumătate închiși. Carnețelul era pe jos. Pixul dispăruse undeva. Paharele goale formau un peisaj de dezolare pe masă.
Chelnerul se apropie cu nota de plată și cu curiozitatea unui om care chiar vrea să știe finalul poveștii.
– Și… cum a mers experimentul, domnule?
Bulă ridică privirea spre el cu greutatea unui om care tocmai a descoperit legea gravitației.
– Să știi că în urma acestui experiment… am făcut o constatare foarte interesantă.
– Păi… care este această constatare?
Bulă se sprijini de masă, ridică un deget solemn spre tavan și rosti cu vocea unui profesor universitar:
– Uite, nu știu cum se face… dar am observat asta… pauză dramatică …cu cât beau mai puțin… cu atât mă îmbăt mai tare!
Ion și Gheorghe primiseră două bilete la balet. Nu știau exact cum se întâmplase asta.
Versiunea oficială era că nevasta lui Ion câștigase biletele la o tombolă și nu putea merge, așa că i le dăduse lui Ion cu condiția fermă să meargă și să se culturalizeze. Ion îl luase pe Gheorghe ca să nu sufere singur.
– Mă Gheorghe, da ce-i ăla balet? întrebase Ion pe drum.
– E cu dans, mă. Dans… elevat. Cu muzică și fuste.
– Fuste?
– Fuste scurte, Ioane.
– Hai să mergem!
Ajunseră la teatru, îmbrăcați în cele mai bune haine ale lor, ușor intimidați de marmura de la intrare și de oamenii cu papion. Gheorghe purta cravata lui de la nunți. Ion uitase să se pieptene dar speriase părul cu mâna în lift.
Se așezară în scaune și așteptară.
Cortina se ridică. Orchestra începu.
Pe scenă apărură dansatorii în costume strălucitoare, mișcându-se cu o grație supranaturală, plutind parcă deasupra scenei.
– Mă, e frumos! șoptise Gheorghe impresionat.
Ion nu răspunse. Privea atent… sau părea că privește atent.
Trecu primul act. Muzica se legăna lin și monoton, luminile erau calde, scaunele erau moi și confortabile, și Ion avusese o săptămână grea la muncă.
Trecu al doilea act.
Gheorghe se întoarse spre Ion să îi comenteze ceva despre dansatoarea principală și…
Ion dormea.
Nu dormea discret, cu capul ușor aplecat. Nu. Dormea cu gura întredeschisă, cu capul dat pe spate, sforăind ușor în ritmul muzicii de orchestră. Întâmplător, ritmul se potrivea perfect.
Vecinii din jur începuseră să se uite.
O doamnă cu perle la gât își dădea coate cu soțul ei.
Un domn cu papion îl privea cu sprânceana ridicată.
Pe scenă dansatorii continuau să plutească pe vârfuri, cu mișcări fine și aeriene.
Gheorghe se uită la Ion. Se uită la scenă. Se uită la public. Se uită din nou la Ion care sforăia ușor.
Îi dădu un ghiont zdravăn în coastă.
– Scoală, Ioane!
Ion sări în scaun cu ochii holbați.
– Wha… ce… am adormit?
– Ai adormit, mă! Gheorghe îl privește cu reproș și arată spre scenă
– Și… s-a terminat?
– Nu s-a terminat! Și să știi că din cauza ta pe scenă toți umblă pe vârfuri!
