Gheorghe și Maria plecaseră în vacanța visurilor lor în Italia. Două săptămâni, un apartament închiriat, o mașină luată cu chirie și un GPS pe care Gheorghe îl cumpărase de pe un site dubios cu două zile înainte de plecare.
– E cel mai bun model! se lăudase Gheorghe. L-am luat la jumătate de preț!
– De ce era la jumătate de preț? întrebase Maria.
– Pentru că era la ofertă! răspunsese Gheorghe cu logica unui om care nu vrea să afle răspunsul real.
Primele zile merseseră bine. Roma era superbă. Colosseumul, Fontana di Trevi, Vatican… Maria fotografiase tot, Gheorghe mâncase paste la fiecare masă, și GPS-ul funcționase rezonabil.
Dar în ziua a cincea, undeva între Florența și Siena, pe un drum cu poduri și coline și semne în italiană, lucrurile începuseră să se complice.
– Gheorghe, suntem pe drumul cel bun?
– Da, da, lasă că știu eu…
– GPS-ul ce zice?
– Zice să virez la dreapta.
– Și ai virat?
– Am virat la stânga că mi se părea mai logic.
Maria închise ochii trei secunde. Îi redeschise. Continuă să privească pe geam.
O oră mai târziu erau pe un drum de munte pe care nu mai trecuse nicio mașină din 1987, cu capre pe margine și un sat care nu apărea pe nicio hartă.
– Gheorghe…
– Recalculare! zise GPS-ul.
– Gheorghe, pornește GPS-ul cum trebuie!
– L-am pornit, Marie! E pornit!
– Și ce zice?!
– Recalculare… Gheorghe imită vocea GPS-ului cu un accent electronic
– De ce tot zice recalculare?!
Gheorghe privi GPS-ul cu o expresie de om care a ajuns la capătul răbdării sale cu tehnologia modernă.
– Nu-l mai pornesc, că tot zice „recalculare”! lovi ușor volanul Cred că-i beat!
Maria, care privise tot drumul pe geam cu ochii pe jumătate închiși de frustrare, se întoarse spre Gheorghe.
Se uită la GPS.
Se uită la suportul în care era pus GPS-ul.
Clipi de două ori.
– Gheorghe…
– Ce?
– Normal că-i beat… arătă cu degetul spre suport …dacă îl ții în suportul de bere!
Bulă reușise performanța vieții lui: după ani de… să zicem căutări profesionale… obținuse o diplomă de nutriționist.
Nimeni nu știa exact de unde era diploma. Nimeni nu întreba. Bulă deschisese cabinetul „Nutriție și Bunăstare by Bulă” și pacienții veneau.
Într-o dimineață de luni, sala de așteptare era plină cu trei pensionari care stăteau pe scaune cu dosarele medicale în mână și cu speranța că Bulă le va rezolva problemele de sănătate.
Bulă îi chemă pe rând, cu seriozitatea unui om de știință.
Intră primul pensionar. Un domn robust, cu fața rumenă și cu o burtică de om care a trăit bine.
Bulă îl examină cu privirea, îi răsfoi dosarul, îl puse jos și puse cea mai importantă întrebare medicală:
– Ce pensie aveți, domnule?
Pensionarul clipi.
– Eu… păi… 5.500 de lei. Da’ ce legătură are asta cu…
Bulă ridică mâna autoritară.
– Lasați că știu eu ce fac! Am studiat! notează în carnețel cu seriozitate
– Bine, bine…
Bulă se ridică de pe scaun, se plimbă o dată prin cabinet cu mâinile la spate, ca un profesor universitar, și se întoarse cu diagnosticul:
– Domnule, ascultați cu atenție! De la masă să nu vă lipsească friptura! Vită, porc, miel, ce poftiți! Sticla cu vin la masă, obligatoriu, preferabil un roșu bun de cel puțin 50 de lei sticla! Și fructele de sezon, proaspete, în fiecare zi! Mâncați bine, trăiți bine, la revedere!
Pensionarul ieși pe ușă cu fața luminată, convins că nimerise cel mai bun nutriționist din oraș.
Intră al doilea pensionar. Un domn mai subțirel, cu ochelari și cu un pulover tricotat de nevastă.
– Ce pensie aveți? întrebă Bulă direct, fără introducere.
– Eu am 4.000 de lei… pensionarul părea ușor surprins de întrebare
Bulă notă. Calculă. Gândi profund timp de trei secunde.
– Bun! De la masă să nu vă lipsească legumele! Morcovi, broccoli, spanac, salate verzi! Și fructele, obligatoriu fructe! Simplu, sănătos, echilibrat! Urmați indicațiile și vă vedeți la toamnă!
Pensionarul ieși mulțumit, deși mai puțin entuziasmat decât primul.
Intră al treilea pensionar. Un bunic micuț, cu bastonul în mână, cu hăinuțele curate dar purtate, cu ochii vioi și cu zâmbetul blând al omului care a văzut multe în viață.
Bulă îl privi. Îi răsfoi dosarul. Puse întrebarea sacră:
– Și dumneavoastră, bunicule… ce pensie aveți?
Bunicul oftă ușor.
– Eu am 1.200 de lei, băiete… zise el împăcat, ca un om obișnuit cu această realitate
Bulă lăsă pixul jos.
Tăcu o secundă.
Se ridică solemn de pe scaun. Deschise fereastra cabinetului larg.
Respiră adânc, demonstrativ.
Se întoarse spre bunic cu expresia unui medic care urmează să prescrie cel mai important tratament din cariera sa:
– Bunicule… pauză dramatică …aer curat! Cât mai mult aer!
O dimineață ca oricare alta la firma „Progresul S.R.L.” Secretara tocmai pusese cafeaua la făcut, directorul răsfoia niște dosare, și în sala de așteptare stăteau trei candidați pentru postul scos la concurs.
Primul era un tip cu costum impecabil, CV de zece pagini și diplomă de MBA. Al doilea era o fată cu laptop, portofoliu și scrisori de recomandare. Al treilea era Bulă. Cu o cămașă călcată în grabă, cu o punguță de semințe în buzunar și cu o expresie de om complet relaxat.
Primul candidat ieși din birou după douăzeci de minute. Arăta bine. Al doilea ieși după cincisprezece minute. Arăta și mai bine. Bulă intră fluierând ușor.
Directorul, un om cu ochelari și cu expresia cuiva care a văzut multe în viața lui, îl privi pe Bulă de sus până jos și îl invită să se așeze.
– Bună ziua! Deci… ești candidatul Bulă?
– Chiar el! Bulă se așeză confortabil, se acomodă în scaun ca și cum era în sufrageria lui
– Bine. Să începem. Prima întrebare: de ce vrei să lucrezi la noi, Bulă?
Bulă nu stătu pe gânduri nicio secundă.
– Pentru că am auzit că la voi se stă mai mult decât se muncește!
Directorul lăsă pixul jos.
Secretara, care aducea cafelele, se opri în ușă.
Un moment de tăcere perfectă.
Directorul își drese glasul, ridică ochelarii pe nas și continuă cu vocea unui om care decide să ignore ce tocmai a auzit.
– Înțeleg… notează ceva, probabil un semn de întrebare …și tu ce știi să faci? Ce competențe ai? Ce experiență?
Bulă se gândi o secundă. O singură secundă.
– Să stau!
– Să… stai. directorul repetă cuvintele ca să se asigure că a auzit bine
– Da. Să stau. Pot să stau ore întregi fără să obosesc. Am rezistență. Am experiență. Am talent natural. Am stat acasă doi ani și n-am obosit deloc. Referințe vă pot da oricând.
Directorul se uită la CV-ul lui Bulă. O singură pagină. Jumătate goală.
Se uită la Bulă care stătea în scaun cu o postură perfectă de om complet relaxat, cu mâinile împletite și cu zâmbetul unui om în pace cu universul.
Se uită la dosarul cu CV-urile celorlalți candidați. Diplome, cursuri, certificări, limbi străine, proiecte…
Și deodată directorul zâmbi. Larg. Sincer. Ca un om care a găsit exact ce căuta fără să știe că îl căuta.
– Bravo, Bulă! bătu cu palma în birou Ești perfect pentru funcția de șef!
