O seară de toamnă, luna plină pe cer, ceața târându-se printre morminte.
Absolut decorul perfect pentru o plimbare.
Dacă ești fantomă.
Două fantome, vechi prietene din vremea când erau în viață și vecine de stradă, ieșiseră la plimbarea lor de seară prin cimitir. Era tradiția lor de joi. Se întâlneau la poarta cimitirului, traversau aleile principale, comentau ce mai era nou prin cartier… adică prin cimitir… și se întorceau acasă, adică în morminte, înainte de miezul nopții.
Un program civilizat.
Prima fantomă, Gheorghe, fostul contabil din blocul 4, plutea cu mâinile la spate și aer de intelectual. A doua fantomă, Vasile, fostul mecanic auto, plutea cu mâinile în buzunarele salopetei de pe el din ziua înmormântării.
– Vreme frumoasă azi noapte, Vasile! Gheorghe privi luna cu satisfacție Luna e superbă, ceața e deasă, temperatura ideală… ce mai, seară de cinci stele pentru plimbare!
– Da, nu e rău! Vasile privi în jur cu ochi de cunoscător Deși eu zic că săptămâna trecută era mai bine. Mai multă ceață, mai mult mister. Asta de azi e cam turistică după gustul meu.
– Ești prea pretențios, Vasile!
– Sunt profesionist, Gheorghe! Există standarde!
Merseră o vreme în liniște, plutind elegant printre morminte, salutând din când în când câte o cunoștință care ieșise și ea la aer.
– Ai auzit că a venit unul nou în secțiunea B? întrebă Gheorghe.
– Am auzit. Tânăr, zic ei.
– Ei, ce să facem… oftat filozofic …ne mai completăm rândurile.
Ajunseră la intersecția principală a cimitirului, unde aleea mare tăia cimitirul în două.
Și deodată Vasile se opri.
– Stai puțin! ridică un deget Mă duc să îmi aduc crucea!
Gheorghe se opri și el, plutind ușor pe loc.
– Crucea? Acum? De ce acum?
– Mă duc și vin repede!
– Vasile, stai! Gheorghe îl prinde de mânecă, sau încearcă, dat fiind că sunt fantome și prinderea e complicată …dar pentru ce îți trebuie crucea la plimbare?!
Vasile se întoarse și îl privi cu expresia unui om care explică ceva evident.
– Păi cum, Gheorghe… ridică ambele sprâncene fantomatice …vrei să mă prindă poliția fără buletin?!
Maternitatea orașului, ora două noaptea.
Ion stătea în sala de așteptare de șase ore. Mersese de la un capăt la altul al coridorului de atâtea ori că știa pe de rost fiecare fisură din linoleum. Băuse șase cafele de la aparatul automat, toate la fel de groaznice. Răsfoise toate revistele, inclusiv una despre creșterea lalelelor, gen care nu îl interesa deloc.
Alți doi tați așteptau cu el. Schimbaseră câteva priviri solidare și atât. Nu erau momente de vorbit. Erau momente de așteptat.
Și apoi apăru asistenta în ușă.
– Domnul Ion?
Ion sări în picioare atât de brusc încât scăpă revista despre lalele.
– EU! Sunt eu! Ce e?! Cum e?!
– Felicitări! Puteți intra!
Ion intră pe coridor cu pași mari și cu inima bătând ca o tobă.
Găsi camera, deschise ușa cu grijă și o văzu pe Maria. Palidă, obosită, cu părul lipit de frunte… și cu un ghemotoc mic înfășat în alb în brațe.
– Marie… Ion se apropie pe vârfuri, cu vocea sugrumată de emoție
– Ioane… Maria zâmbi obosit
Ion se uită la copil. Îi numără degetele mental. Zece. Bine. Îl privi la față. Roz, cutat, cu ochii închiși, cu o expresie serioasă de om care a avut o zi grea.
– No, Marie… Ion trase un scaun lângă pat și se așeză cu solemnitatea momentului …ce avem?
– Fată.
Ion rămase o secundă cu gura deschisă, apoi zâmbetul îi cuprinse toată fața.
– Fată! repeta el ca și cum testează cum sună Fată! Ei, asta da! O fată!
Privi din nou copilul. Îl studie cu atenție. Fruntea. Nasul. Bărbia. Urechile. Părul puțin și negru de nou-născut.
– Și cu cine seamănă? Ion înclină capul într-o parte, apoi în alta, ca un artist în fața unui tablou
Întrebarea plutea în aer.
Maria nu răspunse imediat.
Privi copilul.
Privi pe Ion.
Privi din nou copilul.
Deschise gura.
O închise.
O redeschise.
– …degeaba îți spun, că nu-l cunoști.
Ora de matematică, clasa a cincea.
Doamna Ionescu, profesoară de matematică de douăzeci și trei de ani, intrase în clasă cu catalogul sub braț și cu energia unui om care adoră fracțiile și împărțirile cu rest.
Scrisese pe tablă problema cu cretă albă, cu litere mari și clare:
„11 : 7 = ?”
– Bun! se întoarse spre clasă cu zâmbetul omului sigur pe el Cine poate să îmi spună cum împărțim 11 la 7?
Liniște.
Genul de liniște din clasele de matematică când nimeni nu vrea să fie primul.
Doamna Ionescu plimbă privirea prin clasă. Elev cu elev. Rând cu rând.
Andrei se uita pe geam. Maria studia urgent coperțile caietului. Gigel devenise brusc foarte interesat de propriile mâini.
Și apoi… Bulă.
Bulă stătea în banca a treia, cu capul sprijinit în palmă, privind tabla cu expresia unui filozof care contemplă marile mistere ale universului. Sau poate dormea cu ochii deschiși. Era greu de spus cu Bulă.
– Bulă! doamna Ionescu îl chemă cu entuziasm pedagogic Hai să vedem! Tu cum împarți 11 cartofi la 7 persoane?
Clasa deveni brusc atentă.
Când era chemat Bulă, urma întotdeauna ceva interesant. Nu neapărat corect, dar interesant.
Bulă se îndreptă în bancă. Puse ambele mâini pe masă. Privi tabla cu seriozitatea unui expert.
Clasa aștepta.
Doamna Ionescu aștepta cu creta în mână, gata să scrie răspunsul.
Bulă deschise gura:
– Îi fac piure, doamnă.
