O după-amiază frumoasă de primăvară în parc.
Andreea, o tânără de vreo douăzeci și cinci de ani, își găsise banca perfectă. La umbra unui castan, cu vedere spre fântâna arteziană, departe de locul de joacă al copiilor și de pensionarii cu porumbei. Își scoase cartea, își puse căștile, își aranjă geanta lângă ea și oftă fericit.
Ăsta e paradisul, gândi ea.
Deschise cartea la pagina unde rămăsese. Muzica în căști era perfectă. Soarele cădea exact cum trebuie. O briză ușoară.
Cinci minute de pace absolută.
Și apoi…
Un miros ajunse la ea înaintea proprietarului lui. Un miros complex, cu note de… să zicem… aventură urbană prelungită.
Andreea ridică privirea de pe carte.
Pe bancă, lângă ea, se așezase un boschetar. Cu hainele în straturi multiple și cu o pălărie care cunoscuse vremuri mai bune, cu o barbă impresionantă și cu ochii vioi ai unui om care a văzut multe în viața lui și a dormit și mai multe.
Se așezase cu nonșalanța unui om care se instalează în propriul fotoliu. Își scoase o pungă de semințe din buzunar, o scutură să vadă câte mai sunt, și o închise la loc pentru mai târziu.
Andreea se trase discret spre celălalt capăt al băncii.
Boschetarul nu păru să observe. Privi parcul cu satisfacție, inspiră adânc aerul de primăvară și se întoarse spre Andreea cu un zâmbet larg și prietenos.
– Bună ziua, domnișoară! Vreme frumoasă, nu?
– Bună… Andreea zâmbi politicos și se întoarse la carte
– Citiți ceva interesant?
– Da… fără să ridice privirea
– Eu nu citesc de mult. Ochii nu mai sunt ce-au fost. oftă filozofic Dar mintea merge!
Andreea aprobă din cap și se concentră pe pagină.
Tăcere de treizeci de secunde.
Boschetarul se întoarse spre ea din nou, cu expresia unui om care a luat o decizie importantă, și o întrebă direct, cu vocea unui om de afaceri care propune un parteneriat:
– Domnișoară… vreți să vă culcați cu mine?!
Andreea închise cartea.
Scoase o cască din ureche.
Întoarse capul spre el cu viteza unui om care nu a auzit bine și speră că nu a auzit bine.
– Poftim?!
– Vreți să vă culcați cu mine? repetă el, la fel de calm, de parcă întrebase despre vreme
Andreea îl privi. El o privi. Parcul continua în jur, indiferent.
– NU!
Boschetarul aprobă din cap, ca și cum răspunsul era perfect acceptabil și anticipat.
Pauză scurtă.
– Atunci… ridică o sprânceană și arătă spre bancă cu un gest larg și elegant …vă rog să plecați din patul meu!
Într-un sat liniștit de la marginea județului, Vasile și Maricica erau vecini de gard de toată viața.
Vasile, un flăcău voinic de douăzeci și trei de ani, crescuse cu oile și cu pământul, iar școala lui de viață fusese în mare parte câmpul și curtea bunicilor. Inimă bună, mâini harnice, dar unele aspecte ale vieții îi fuseseră explicate… să zicem… metaforic.
Maricica era vecina lui din dreapta, o fată drăguță și harnică, cu cosițe și cu obraji roz, care știa să facă cea mai bună plăcintă din sat dar despre ale vieții cam tot atât știa cât și Vasile.
Într-o după-amiază de vară, Vasile se rezema de gardul dintre ei și o privea pe Maricica udând florile.
– Maricica… Vasile se scărpină după ceafă cu curajul unui om care a luat o decizie mare …nu vrei să facem copii împreună?
Maricica lăsă stropitoarea jos și se întoarse spre el cu obrajii rumeni.
– Ba da… zise ea încet, privind în pământ …dar nu prea știu cum.
Vasile se îndreptă de spate cu autoritatea unui om care știe un lucru în plus.
– Nu-i nimic! sări gardul cu nonșalanță Îți arăt eu imediat!
– Și cum e?
Vasile ridică un deget didactic.
– E ca și cum amesteci cu făcălețul într-un ceaun ca să faci mămăligă bună! Știi tu cum… încoace, încolo, cu tragere de inimă, cu răbdare, nu te oprești până nu e gata…
Maricica clipi de câteva ori.
– Înțeleg… cred.
– Hai să ne apucăm!
O oră mai târziu…
Maricica stătea liniștită și privea spre tavan cu ochii unui om care a trăit o experiență nouă și procesează informațiile.
– A fost… minunat! zise ea sincer, cu obrajii și mai roz ca înainte
Vasile stătea mulțumit lângă ea, cu expresia unui om care și-a făcut treaba bine.
– Ei! aprobă el din cap Știam eu că merge!
Maricica se ridică în cot și privi în jur curioasă.
– Dar unde e copilul?
Vasile tuși ușor.
– Ei… copilul trebuie să îl așteptăm încă nouă luni.
Maricica încruntă sprâncenele gânditoare. Foarte gânditoare. Cu fruntea încrețită și cu privirea unui om care face un calcul important.
– Nouă luni…
– Da.
– Adică… nu vine imediat?
– Nu, Maricică. Durează.
Ea tăcu o clipă.
Privi spre „ceaun”.
Privi spre „făcăleț”.
Privi spre Vasile.
– Da? zise ea cu toată seriozitatea din lume Atunci de ce ne-am oprit din amestecat?
Cabinetul doctorului Rădulescu, psihiatru cu douăzeci de ani de experiență.
Pe perete, diplome. Pe birou, cărți groase. Pe raft, un glob de sticlă cu zăpadă și o plantă la care uitase să îi dea apă de trei săptămâni.
Doctorul Rădulescu stătea în fotoliul lui de piele, cu ochelarii pe nas și cu dosarul pacientului următor în mână. Își drese glasul, apăsă butonul de interfon și zise:
– Următorul, vă rog!
Ușa se deschise.
Doctorul ridică privirea de pe dosar.
În cabinet nu intrase un om în picioare. Intrase un individ în patru labe. Un bărbat de vreo patruzeci de ani, în costum de birou, cu cravata atârnând spre podea, înaintând cu pași măsurați și cu o expresie foarte serioasă pe față. De parcă mersul în patru labe era cel mai normal lucru din lume.
Doctorul Rădulescu puse dosarul jos.
Privi individul.
Privi ușa.
Privi individul din nou.
Douăzeci de ani de psihiatrie îl pregătiseră pentru multe. Pentru asta… mai puțin.
Dar era profesionist. Se aplecă spre individ cu vocea lui cea mai caldă și mai terapeutică:
– Ei, ce avem noi aici? zâmbet blând Tu ești un cățeluș cuminte?
Individul, care până atunci înaintase constant spre birou, se opri brusc.
Îl privi pe doctor.
Clipi de două ori.
Și începu să se retragă târâș spre colțul din stânga al cabinetului, uitându-se curios spre medic cu capul înclinat într-o parte, exact cum fac pisicile când aud un zgomot nou.
Doctorul urmări mișcarea cu creionul în aer.
– Ahh… revizuiește diagnosticul preliminar …poate ești un pisoi alintat?
Individul se opri din nou.
Privi doctorul.
Privi colțul.
Și începu să se retragă spre ușă, de data aceasta cu mișcări mai scurte și mai săltărețe, cu spatele ușor arcuit și cu nasul în sus.
Doctorul Rădulescu se ridică ușor din fotoliu, aplecându-se fascinat spre pacient.
– Aha! vocea capătă accente de om care face o descoperire științifică importantă Tu ești un iepuraș drăgălașșș!
Individul se opri.
Stătu o secundă în patru labe, lângă ușă.
Se îndreptă.
Se ridică în picioare cu demnitatea unui om de afaceri care încheie o ședință. Își potrivi cravata. Își netezi sacoul. Scoase un carnețel din buzunarul interior.
– Domnule doctor… voce perfect normală, ton profesional …dacă nu încetați, nu vă mai pun cablul de internet!
