Sala de judecată, ora zece dimineața.
Judecătoarea Popescu, o femeie de cincizeci de ani cu ochelari și cu expresia unui om care a văzut absolut toate tipurile de divorțuri posibile, deschise dosarul de pe birou și îi privi pe cei doi din fața ei.
Ion, bărbatul, stătea pe scaunul din stânga cu cravata strâmbă și cu expresia unui om care nu a dormit bine dar încearcă să pară relaxat.
Maria, soția, stătea pe scaunul din dreapta cu poșeta în poală și cu expresia unui om care a luat o decizie și nu se mai întoarce.
Între ei, avocații lor respectivi, care schimbaseră deja priviri profesionale de tipul „ăsta o să fie complicat”.
Judecătoarea își drese glasul.
– Bun! privi dosarul Cazul Ion versus Maria, divorț prin acordul… se uită peste ochelari …sau nu prin acord, văd că sunt contestații.
– Sunt contestații! sări Maria.
– Nu sunt chiar contestații! sări Ion.
– Sunt!
– Nu sunt!
– SUNT!
– Doamnă și domnule! judecătoarea lovi cu ciocanul Rând pe rând!
Liniște imediată.
– Mulțumesc. judecătoarea privi dosarul din nou Deci, divorțați. Asta e clar. Acum, problema bunurilor. Casa?
– A mea! ziseră amândoi în același timp.
– Mașina?
– A mea! Din nou simultan.
– Contul bancar?
– Al meu!
Judecătoarea oftă.
Avocații notau frenetic.
– Bun… judecătoarea puse dosarul jos și se uită la ei peste ochelari …aveți trei copii. Cum îi împărțiți?
Sala tăcu.
Maria se uită la Ion.
Ion se uită la Maria.
Avocații se uitară la clienții lor.
Judecătoarea se uită la toți patru.
– Păi… Ion se scărpină în cap, calculând mental …trei copii… doi părinți… nu se împarte exact…
– Doi la unul și unu la celălalt! zise avocatul lui Ion rapid.
– SAU doi la mine și unu la el! interveni Maria.
– DE CE doi la tine?!
– Că eu i-am crescut!
– Că eu i-am hrănit!
– Că eu…
– DOAMNĂ ȘI DOMNULE!
Ciocanul lovi din nou.
Liniște.
Judecătoarea își scoase ochelarii, îi șterse metodic, îi puse la loc și privi spre Ion cu răbdarea unui om ajuns la capătul ei.
– Domnule Ion. Trei copii. Nu se împarte egal la doi părinți. Ce propuneți?
Ion stătu o secundă.
Două secunde.
Trei.
Avocatul lui se aplecă spre el și îi șopti ceva.
Ion nu îl ascultă.
Se îndreptă în scaun.
Privi judecătoarea.
Privi Maria.
Privi judecătoarea din nou.
Și zise, cu vocea unui om care tocmai a găsit soluția perfectă la o problemă matematică:
– Mai facem unul!
Ion și Maria tocmai și-au cumpărat mașină nouă-nouță, o mândreție de automobil, lustruită și strălucitoare. Ion o privea ca pe al optulea miracol al lumii, o ștergea de două ori pe zi cu o cârpă moale și îi spunea „draga mea” când credea că nu îl aude nimeni.
În prima zi, stăteau amândoi în fața mașinii, fiecare vrând să fie primul la volan.
– Eu conduc! zice Ion, umflându-se în pene.
– Ba eu! răspunde Maria. Și eu am carnet, nu ești singurul șofer din casă!
– Da, dar eu…
– Eu conduc și gata! Maria apucă cheile cu viteza unui jucător de rugby
Ion protestează, ridică mâinile spre cer, invocă dreptatea divină, dar Maria era deja instalată la volan cu centura pusă. Ion se urcă la dreapta, cu fața unui om care merge la dentist.
– Încet, Mărie… ai grijă la…
– Știu, știu! Nu mă învăța tu pe mine!
Maria pornește motorul. Motorul toarce frumos. Maria zâmbește triumfătoare. Ion începe să se relaxeze puțin.
Și apoi…
BUUM!
– MĂRIE!!!
Primul stâlp din parcare nu știa ce îl lovise. Aripa mașinii era mototolită ca o foaie de hârtie. Ion a coborât din mașină, s-a uitat la stricăciune, s-a uitat la cer, și-a trecut mâna prin păr de vreo trei ori și a respirat adânc ca un om care încearcă să nu explodeze.
– Ești o proastă! țipă Ion. Faci numai tâmpenii! Prima zi! PRIMA ZI, Mărie! Nici n-am ieșit bine din parcare! Mașina e nouă, nu avem nici măcar un km la bord și tu ai distrus-o! Ce fel de șofer ești?! Cum ai putut să nu vezi stâlpul?! Era în față! ÎN FAȚĂ, Mărie! Nu în spate, nu lateral, direct în față! Ochii unde îi ai?!
Ion continua să gesticuleze în parcare, cu fața roșie și cu energia unui om care a economisit nervii ăștia de mult timp.
Maria coborî și ea, se uită la stâlp cu sprânceana ridicată, ca și cum stâlpul era de vină că stătea acolo, apoi se întoarse spre Ion cu brațele încrucișate.
Îl lăsă să termine tirada. Să răsufle. Să gesticuleze. Să invoce din nou dreptatea divină. Să se uite la mașină și să geamă.
Și când Ion în sfârșit tăcu, epuizat, cu mâinile în șolduri și cu privirea pierdută spre aripa mototolită…
Maria îl privi calm în ochi, ridică o sprânceană și zise:
– Lasă, că și tu ai spart ieri borcanul cu zacuscă.
După un an de doliu, lumea din jur începuse să observe că Gheorghe, rămas văduv, nu mai era chiar atât de trist.
Ba chiar arăta bine. Tuns, bărbierit, cu haine călcate. Semne clare că cineva îi purta de grijă.
Și apoi, într-o duminică după slujbă, vestea se răspândi prin sat cu viteza fulgerului:
Gheorghe se recăsătorește!
– Cu cine, mă?!
– Cu Viorica!
– Care Viorica?!
– Sora Elenei! A primei neveste!
Scandalul fu epic. Babele de la gard lucrară ore suplimentare. Lumea se împărți în două tabere: cei care ziceau că e frumos că rămâne în familie, și cei care ziceau că e ciudat și că nu se face.
Gheorghe ignora tot cu seninătatea unui om care a luat o decizie și nu o mai discută.
Nunta fu mică, discretă, fără fanfară, cu doar familia apropiată și câțiva prieteni.
Printre ei, Costică, cel mai vechi prieten al lui Gheorghe, care îl știa de când erau în pantaloni scurți și care pusese la suflet să afle adevărul.
La masa de după cununie, când lumea se mai înveselise și muzica acoperea conversațiile, Costică se mută lângă Gheorghe, își turnă un păhărel, ciocni și îl privi direct în ochi.
– Băi, Gheorghe… voce conspirativă
– Ce e, Costică?
– Trebuie să te întreb ceva. Sincer, între noi, ca prieteni vechi.
– Întreabă.
– Chiar o iubești pe Viorica? Costică se aplecă mai aproape Sau de ce te-ai însurat cu ea? Că lumea vorbește, mă…
Gheorghe puse paharul jos.
Privi spre Viorica care râdea cu verișoarele ei la celălalt capăt al mesei.
Privi spre soacra lui… aceeași soacră ca înainte, doamna Veturia, șaptezeci și doi de ani, cu glas de tunet și cu o listă de nemulțumiri actualizată zilnic, care acum îi zâmbea de la masă cu același zâmbet pe care i-l zâmbise zece ani.
Gheorghe îl privi pe Costică cu ochii unui om care a gândit mult și a ajuns la o concluzie solidă.
– Băi, sincer să-ți spun… trase aer în piept …nu mai am nervi pentru o nouă soacră!
Articolul Cum îi împărțiți? apare prima dată în .
