Bulă și amanta lui, Veronica, stăteau la o cafea într-un local discret din celălalt capăt al orașului. Discret în sensul că era departe de bloc. Nu chiar atât de discret în alte privințe, dar asta e altă poveste.
Veronica îl privea pe Bulă cu ochii unui om care a luat o decizie și urmează să o comunice.
– Bulă… ea își sprijini bărbia în palmă și îl studie …îți stă ok cu barbă.
– Mulțumesc. Bulă își mângâie barba cu mândrie
– Dar tare aș vrea să te bărbierești… Veronica zâmbi dulce …ca să-ți pot admira frumosul chip în voie!
Bulă se opri din mângâiat barba.
– Veronica, draga mea… ridică un deget diplomatic …nu pot. Nevastă-mea adoră barba asta! Dacă mă bărbieresc, Bubulina observă imediat și încep întrebările. Și întrebările Bubulinei nu sunt întrebări simple, sunt anchete cu dosar și probe.
– Te rog, Bulă! Veronica puse mâna pe a lui Te rog frumos! Fă-o pentru mine!
– Veronico…
– Te rog!
– Nu se poate…
– TE ROG!
Bulă privi barba lui reflectată în geamul localului.
Privi spre Veronica.
Privi spre barbă.
– Bine. cedă el cu suspinul unui om care știe că ia o decizie proastă
Seara, după o zi petrecută cu Veronica, Bulă ajunse acasă pe la unsprezece noaptea.
Bubulina dormea. Perfect.
Bulă intră în baie, închise ușa silențios, aprinse lumina și se privi în oglindă. Barba. Barba frumoasă, stufoasă, admirată de Bubulina timp de trei ani.
– Iartă-mă, barbă… îi șopti el …dar nu am avut de ales.
Luă aparatul de ras.
Douăzeci de minute mai târziu, un Bulă complet diferit privea din oglindă. Neted. Tânăr. Ușor speriat de propria față.
– Mă… se pipăi pe obraji …chiar arăt bine!
Stinse lumina din baie.
Se strecură în dormitor pe întuneric, cu pași de ninja experimentat.
Bubulina dormea pe o parte, cu spatele spre el.
Bulă se vârî sub plapumă cu atenția unui chirurg. Nici un scârțâit. Nicio mișcare bruscă. Operațiune perfectă.
Și apoi, în spiritul romantismului și al testării situației, se apropie de Bubulina și își lipi fața proaspăt bărbierită de obrazul ei cald.
Momentul adevărului.
Bubulina se trezi.
Simți ceva diferit. O față netedă. Fără barbă. Fără… Bulă?
Se întoarse.
Văzu silueta din întuneric.
Și spuse, cu vocea unui om speriat dar și ciudat de calm:
– Nu trebuia să vii în seara asta, Ștrulă!
O zi de marți obișnuită pe autostradă.
Agentul Popescu stătea în mașina de patrulare la marginea drumului, cu radarul în față și cu cafeaua pe jumătate băută. O dimineață liniștită. Prea liniștită.
Și apoi apăru mașina lui Bulă.
O Dacie 1310 verde, cu o oglindă legată cu sfoară, cu un număr de înmatriculare ușor… creativ, și cu muzică de petrecere auzibilă de la două sute de metri.
Agentul Popescu puse cafeaua jos.
Ceva era în regulă cu mașina asta.
Adică absolut nimic nu era în regulă, dar din punct de vedere al regulilor de circulație… Bulă conducea impecabil. Viteză legală. Semnalizare la fiecare manevră. Distanță corectă față de celelalte mașini. Oprire completă la stop.
Agentul Popescu își frecă ochii.
Porni după mașină.
O urmări un kilometru. Doi. Cinci. O oră. Două ore. Cinci ore.
– Ce naiba… agentul vorbea singur …omul ăsta conduce perfect! Perfect de tot!
Într-un final, după cinci ore de urmărire în care Bulă nu comisese absolut nicio greșeală, agentul Popescu hotărî că e momentul să intervină, dacă nu altceva, măcar din curiozitate profesională.
Aprinse girofarul.
Bulă opri imediat, corect, pe dreapta, cu semnalizare.
Agentul coborî, își puse șapca și se apropie de mașină cu un sentiment ciudat pe care nu îl mai avusese în douăzeci de ani de carieră.
– Bună ziua! agentul se aplecă spre geam
– Bună ziua, dom’ agent! Bulă zâmbea larg și fericit
– Eu… agentul trase aer …stimate domn, aș dori să vă felicit!
Bulă clipi.
– Pe mine?
– Pe dumneavoastră. Deoarece în ultimele cinci ore de urmărire nu ați comis nicio greșeală de circulație. Niciuna! Și în consecință… agentul scoase un plic …aș dori să vă premiez cu 5 milioane de lei!
Bulă privi plicul.
Privi agentul.
Privi plicul din nou.
– Serios?!
– Serios! Felicitări!
Bulă luă plicul cu mâinile tremurânde de emoție, îl deschise, îl numără de trei ori și se întoarse spre agent cu ochii strălucind:
– Vă mulțumesc! Măcar acum pot să-mi fac și eu permisul!
Agentul Popescu îngheță.
– Per… misul?
– Da! Că e scump și n-am avut bani! Dar cu astea… Bulă flutura plicul fericit …mă descurc!
Înainte ca agentul să poată procesa informația, de pe locul din dreapta se auzi o voce.
Bubulina, nevasta lui Bulă, care stătuse tăcută până atunci, se aplecă spre geam cu expresia unui om care vrea să fie de ajutor:
– Domnule polițist, nu-l luați în seamă, că așa vorbește Bulă când e beat!
Agentul privi Bubulina.
Privi Bulă.
Privi mașina care condusese perfect cinci ore.
– E… beat?
– Mort, dom’ agent! Bubulina aprobă din cap cu convingere De obicei e mult mai rău la volan!
Agentul deschise gura.
De pe bancheta din spate se ridică o siluetă. Soacra lui Bulă, o femeie de șaptezeci de ani cu fața unui judecător suprem, care dormise toată călătoria și tocmai se trezise.
– Mă, Bulă! soacra se îndreptă și îl plesni pe Bulă peste ceafă Ți-am zis eu să nu luăm mașina asta furată!
Toată lumea tăcu.
Agentul Popescu privi soacra.
Privi Bulă.
Privi Bubulina.
Privi mașina.
Și fix în momentul în care agentul începu să scoată carnețelul, din portbagaj se auzi o voce înfundată:
– Bulă! Mai este mult până trecem granița?!
O seară liniștită de vineri în casa lui Bulă.
Bubulina era la sora ei, cum era în fiecare vineri seara, eveniment pe care Bulă îl marca mental cu o steluță în calendar. Nu pentru că nu o iubea pe Bubulina. O iubea. Dar vinerea seara era… aer.
Bulă și fiica lui, Andreea, de douăzeci și doi de ani, stăteau pe canapea cu câte un pahar de suc, cu televizorul în fundal și cu acea atmosferă rară și prețioasă dintre un tată și fiica lui când nu se ceartă nimeni.
Andreea derula pe telefon. Bulă se uita la televizor fără să vadă nimic. Gândea. Se vedea după față că gândea. Andreea știa fața aia.
– Tată… fără să ridice privirea de pe telefon …te doare ceva?
– Nu, de ce?
– Că ai fața aia.
– Ce față?
– Fața când gândești. Seamănă cu fața când te doare ceva.
Bulă își drese glasul cu demnitate.
– Gândesc cu eleganță, Andreea. Nu cu durere.
– Mhm.
Tăcere de două minute.
Televizorul transmitea ceva despre natură. O girafă mânca frunze. Bulă nu se uita la girafă. Gândea în continuare.
Andreea simți că urmează ceva. Puse telefonul cu fața în jos. Semn că era pregătită.
Bulă oftă ușor, cu oftatul unui om care a maturizat o idee și a decis că e momentul să o scoată la lumină.
Se întoarse spre Andreea cu expresia serioasă și ușor conspirativă a unui om care urmează să propună un proiect important:
– Auzi, draga mea… pauză …m-am gândit la ceva.
– Spune.
– Nu-mi faci și mie cunoștință cu o fată drăguță din grupul tău?!
Andreea îl privii.
Îl privii mai bine.
Plimbă privirea de la ochii lui la zâmbetul lui și înapoi la ochii lui.
– Tată… voce lentă și măsurată …mama ce are?
– Mama ta e bine! Perfectă! Sănătoasă!
– De ce nu îți mai place de ea?
– Îmi place de mama ta! Foarte mult!
– Și atunci de ce vrei cunoștință cu o fată drăguță din grupul meu?
Bulă ridică un deget.
Inspiră.
Luă fața omului care are un argument logic și irezistibil:
– Mama ta este perfectă… aprobă din cap cu convingere …dar are un singur defect!
– Care defect?
– Este măritată!
