Undeva într-un cartier liniștit, pe la miezul nopții.
Doi hoți de mașini, Puiu și Gică, parteneri de ani de zile în această… profesie, mergeau pe străzi căutând oportunități. Cu lanternele stinse, cu pașii moi și cu ochii ageri ai unor profesioniști ai domeniului.
Puiu era cel mai experimentat dintre ei. Deschisese uși de mașini din 2003 și se mândrea că nu fusese prins niciodată. Ei bine, de trei ori, dar niciodată pe bune.
Gică era mai nou în branșă, mai entuziast, și uneori lua decizii pe care Puiu le analiza retrospectiv cu durere de cap.
Tocmai ieșiseră dintr-un cartier rezidențial unde nu găsiseră nimic potrivit, când Gică dispăruse vreo oră și acum se întorsese cu o mașină. O Dacia albă, arătoasă, aproape nouă.
Puiu o privi cu ochi de specialist.
– Mâncat-aș… Puiu dădu ocol mașinii …e bună! Aproape nouă, fără zgârieturi, rezervorul plin după cât arată indicatorul… Gică, de unde ai luat-o?
Gică stătea lângă mașină cu zâmbetul unui om mândru de realizările lui.
– Mâncat-aș, am găsit-o singurică, abandonată, parcă mă aștepta!
– Unde era parcată, mâncat-aș?
– Păi… Gică ezită o fracțiune de secundă …era parcată frumos, liniștit, nimeni în jur, nicio lumină, niciun zgomot…
– Unde, mâncat-aș?!
– În… Gică se scărpină în ceafă …în poarta cimitirului, mâncat-aș.
Puiu se opri din admirat mașina.
Se întoarse spre Gică.
– În POARTA cimitirului.
– Da, mâncat-aș.
– De ce-ai furat mașina asta, mâncat-aș?!
– Mă gândeam că n-are stăpân, mâncat-aș!
O duminică la prânz, restaurantul „La Festin”, cel mai elegant din oraș.
Bulă se îmbrăcase special pentru ocazie. Cămașa cea albă, pantalonii de stofă, pantofii lustruiți pe care îi purta doar la nunți și la înmormântări. Bubulina îl trimisese la restaurant cu prietenii lui de la serviciu pentru o aniversare, cu instrucțiuni clare: „Comportă-te civilizat, Bulă! E restaurant bun, nu cantina de la fabrică!”
– Am înțeles, am înțeles! Bulă dăduse din cap asigurător
Ajuns la restaurant, Bulă văzu imediat masa lungă din mijloc, întinsă de la un capăt la altul al sălii, plină ochi cu mâncăruri din toate categoriile.
Bufet suedez. Scria elegant pe un semn la intrare.
Bulă nu știa exact ce înseamnă suedez în combinație cu bufet, dar bufet îl știa el bine. Și ce vedea în față semăna cu toate bufetele pe care le știa, doar mai mare și mai aranjat.
Ochii lui Bulă străluceau.
– Băieți… le șopti prietenilor …azi mâncăm ca regii!
Și se apucă de treabă cu seriozitatea unui profesionist.
Primul tur: salate. Trei feluri pe același platou, pentru că de ce să alegi când poți lua din toate?
Al doilea tur: supe. Două boluri, că una răcise până ajungea la masă.
Al treilea tur: felurile principale. Un platou cu friptură, unul cu pește, unul cu paste. Că nu știe omul ce îi place până nu încearcă.
Al patrulea tur: garnituri. Trei tipuri de cartofi, două salate calde, orez.
Al cincilea tur: deserturi. Prăjituri, fructe, înghețată, ceva cu ciocolată al cărui nume nu îl știa dar arăta bine.
Prietenii lui Bulă se uitau la el cu o combinație de admirație și ușoară jenă.
– Bulă, mă… Gigel se aplecă spre el …mai stai jos puțin?
– Stau, stau! Bulă se așeză cu ultimul platou Că trebuie să mă odihnesc înainte de turul șase!
– TURUL ȘASE?!
– Brânzeturile, Gigele! Nu am ajuns la brânzeturi!
La un moment dat, după aproximativ nouăzeci de minute și șapte tururi la masă, Bulă simți că a atins limitele capacității sale. Nu limitele bunăvoinței, ci limitele fizice.
Privi în farfurie. Mai rămăsese ceva: jumătate din friptura de la turul trei, niște paste de la turul patru, și o prăjitură pe care o luase cu bune intenții la turul șase dar nu mai avusese unde să o pună.
Bulă privi spre chelner cu privirea unui om obișnuit cu restaurantele și cu ambalajul mâncărurilor rămase.
– Scuze! chemă chelnerul cu un gest elegant
Chelnerul, un tânăr de douăzeci și ceva de ani cu papion și cu expresia profesională a unui om care a văzut multe în sala de restaurant, se apropie imediat.
– Cu ce vă pot ajuta, domnule?
– Îmi puteți pune restul la pachet, vă rog? Bulă arătă spre farfurie cu nonșalanța unui om care face cel mai normal lucru din lume Nu pot mânca tot.
Chelnerul privi farfuria.
Privi pe Bulă.
Privi masa lui, cu cele șapte platouri și boluri goale stivuite discret de-o parte de un alt chelner care trecuse pe acolo mai devreme.
Privi din nou farfuria cu resturile.
Și spuse, cu vocea unui om care încearcă să rămână profesional în fața unei situații pentru care nu fusese pregătit la training:
– Domnule Bulă… pauză scurtă dar semnificativă …aici este bufet suedez.
O seară romantică, lumânări, muzică ușoară, atmosferă de vis.
Andrei se pregătise de săptămâni pentru această seară. Rezervase masa la cel mai bun restaurant din oraș, cumpărase flori, se parfumase, se bărbierise de două ori să fie sigur, și repetase în minte tot ce urma să spună.
Venise cu Raluca, iubita lui de șase luni, o femeie veselă și directă care îl îndrăgise exact pentru că nu se prefăcea.
Seara mergea perfect. Mâncarea era delicioasă, vinul era bun, conversația curgea natural.
Și Andrei, în valul romantismului și al vinului, simți că e momentul perfect pentru o declarație memorabilă.
Se aplecă spre Raluca cu privirea lui cea mai semnificativă, cea pe care o exersase în oglindă de trei ori.
– Raluca… vocea lui era joasă și dramatică …iubita mea…
– Mmm? Raluca mesteca din desert, fericită
– O să te fac să-ți pierzi mințile!
Andrei zâmbi triumfător, așteptând reacția. Un oftat. O privire. Obrajii roșii.
Raluca se opri din mestecat.
Puse furculița jos.
Privi spre tavan câteva secunde, cu expresia unui om care face un inventar rapid al situației actuale din viața lui.
– Lasă mințile, dragule… zise ea calm, întorcându-se spre el cu privirea practică a unui om care a trecut dincolo de romantism și a ajuns la logistică …că nu le mai am.
Andrei rămase cu zâmbetul lui cel mai semnificativ înghețat pe față.
– Cum… nu le mai ai?
– Le-am pierdut demult, iubitule. Prin 2019, undeva. Nu mai știu exact. Poate la serviciu. Poate la supermarket. Nu am mai găsit drumul înapoi spre ele.
– Eu voiam să zic că…
– Știu ce voiai să zii. Raluca ridică furculița la loc Și e drăguț. Dar dacă tot ești în dispoziție de a face lucruri…
Andrei se mai înviora puțin, văzând că privirea ei devenise mai… interesantă.
– Da?!
– Cu kilogramele poți să faci ceva?
