Bulă reușise performanța vieții lui: după ani de… să zicem căutări profesionale… obținuse o diplomă de nutriționist.
Nimeni nu știa exact de unde era diploma. Nimeni nu întreba. Bulă deschisese cabinetul „Nutriție și Bunăstare by Bulă” și pacienții veneau.
Într-o dimineață de luni, sala de așteptare era plină cu trei pensionari care stăteau pe scaune cu dosarele medicale în mână și cu speranța că Bulă le va rezolva problemele de sănătate.
Bulă îi chemă pe rând, cu seriozitatea unui om de știință.
Intră primul pensionar. Un domn robust, cu fața rumenă și cu o burtică de om care a trăit bine.
Bulă îl examină cu privirea, îi răsfoi dosarul, îl puse jos și puse cea mai importantă întrebare medicală:
– Ce pensie aveți, domnule?
Pensionarul clipi.
– Eu… păi… 5.500 de lei. Da’ ce legătură are asta cu…
Bulă ridică mâna autoritară.
– Lăsați că știu eu ce fac! Am studiat! notează în carnețel cu seriozitate
– Bine, bine…
Bulă se ridică de pe scaun, se plimbă o dată prin cabinet cu mâinile la spate, ca un profesor universitar, și se întoarse cu diagnosticul:
– Domnule, ascultați cu atenție! De la masă să nu vă lipsească friptura! Vită, porc, miel, ce poftiți! Sticla cu vin la masă, obligatoriu, preferabil un roșu bun de cel puțin 50 de lei sticla! Și fructele de sezon, proaspete, în fiecare zi! Mâncați bine, trăiți bine, la revedere!
Pensionarul ieși pe ușă cu fața luminată, convins că nimerise cel mai bun nutriționist din oraș.
Intră al doilea pensionar. Un domn mai subțirel, cu ochelari și cu un pulover tricotat de nevastă.
– Ce pensie aveți? întrebă Bulă direct, fără introducere.
– Eu am 4.000 de lei… pensionarul părea ușor surprins de întrebare
Bulă notă. Calculă. Gândi profund timp de trei secunde.
– Bun! De la masă să nu vă lipsească legumele! Morcovi, broccoli, spanac, salate verzi! Și fructele, obligatoriu fructe! Simplu, sănătos, echilibrat! Urmați indicațiile și vă vedeți la toamnă!
Pensionarul ieși mulțumit, deși mai puțin entuziasmat decât primul.
Intră al treilea pensionar. Un bunic micuț, cu bastonul în mână, cu hăinuțele curate dar purtate, cu ochii vioi și cu zâmbetul blând al omului care a văzut multe în viață.
Bulă îl privi. Îi răsfoi dosarul. Puse întrebarea sacră:
– Și dumneavoastră, bunicule… ce pensie aveți?
Bunicul oftă ușor.
– Eu am 1.200 de lei, băiete… zise el împăcat, ca un om obișnuit cu această realitate
Bulă lăsă pixul jos.
Tăcu o secundă.
Se ridică solemn de pe scaun. Deschise fereastra cabinetului larg.
Respiră adânc, demonstrativ.
Se întoarse spre bunic cu expresia unui medic care urmează să prescrie cel mai important tratament din cariera sa:
– Bunicule… pauză dramatică …aer curat! Cât mai mult aer!
Pe un drum de munte din Ardeal, undeva între Sibiu și Brașov, un american pe nume Robert mergea cu un Range Rover închiriat, hărțuind GPS-ul care îi spunea că destinația lui turistică e „pe undeva pe acolo” de douăzeci de minute.
Ajunse la o stână tradițională, cu turme de oi, cu câini ciobănești și cu un bade vârstnic, Costache, care stătea pe un buștean, fumând din pipă, complet imun la frumusețea peisajului din jurul lui pentru că o privea de șaizeci de ani.
Robert coborî din mașină cu camera foto gata pregătită, cu pălăria de safari pe care o cumpărase special pentru această excursie, și cu entuziasmul unui om care vedea pentru prima dată viața rurală autentică.
Și apoi îl văzu pe câine.
Un ciobănesc românesc impresionant, mare, cu blana groasă, cu o privire inteligentă și demnă, care stătea lângă turmă cu autoritatea unui paznic experimentat.
– WOW! Robert se apropie, fascinat What a magnificent dog!
Costache îl privi cu indiferența unui om obișnuit cu turiști care se entuziasmau de lucruri normale pentru el.
– Bade… Robert încercă engleza-română de bază pe care o învățase de pe internet …cât ceri pe câinele ăsta? Aș vrea să-l cumpăr!
– Nu e de vânzare. Costache continuă să fumeze, fără să-l privească
– Îți dau 500 de dolari!
– Nu e de vânzare.
Robert scoase portofelul, vizibil determinat.
– Îți dau 1.000!
– Nu e de vânzare.
– ÎȚI DAU 2.000 DE DOLARI PENTRU EL!
Costache se opri din fumat, privindu-l pentru prima dată direct în ochi.
– Nu e de vânzare și pace.
Robert privi câinele, privi pe Costache, privi din nou câinele, calculând mental cât valorau 2.000 de dolari pentru un cioban român din Ardeal, și se hotărî că insistă degeaba.
– Okay… el oftă, dezamăgit …thank you anyway!
Și plecă spre mașina lui, privind în oglinda retrovizoare cu nostalgie spre câinele pe care nu reușise să-l cumpere.
În aceeași zi, mai târziu, pe la prânz, un bărbat de la oraș, Bogdan, ieșit la o plimbare de weekend prin munți, trecu pe lângă aceeași stână.
Văzu câinele.
Îi plăcu imediat.
– Bade! Bogdan se apropie cu interes E de vânzare câinele? Cât îți dau pe el?
Costache îl privi, scoase pipa din gură, și răspunse fără să clipească:
– 50 de lei.
Bogdan, fericit cu prețul accesibil, scoase rapid banii din portofel.
– Excelent! el dădu banii și luă câinele cu el, mulțumit de afacerea bună Mulțumesc, bade!
Și plecă spre mașina lui, cu câinele lângă el, fericit de noua lui achiziție.
Costache rămase pe buștean, fumând din nou, complet relaxat.
Un băiat de la stână, Petrică, care văzuse toată scena de la distanță, se apropie nedumerit, scărpinându-se în cap.
– Bade…
– Da, mă?
– Păi bine, nene… Petrică se opri lângă el …americanul ți-a oferit 2.000 de dolari pentru câine! ȚI matale ai vândut câinele pe 50 de lei?!
Costache se uită spre băiat, cu o expresie de înțelepciune ardelenească îndelung acumulată.
– Apăi mă, tu mă crezi pe mine prost?
– NU, BADE, DAR…
– De la oraș… Costache arătă spre direcția în care plecase Bogdan …se întoarce până diseară!
Sala de profesori, ședința cu părinții, o seară de joi.
Doamna dirigintă Marinescu stătea la catedră cu catalogul deschis, pregătindu-se pentru o conversație despre care știa deja că va fi memorabilă. Era ședința pentru elevul Bulă, și orice avea legătură cu Bulă era întotdeauna… interesantă.
Pe ușă intră bunica lui Bulă, o femeie de șaptezeci de ani cu o batistă colorată pe cap, cu o geantă mare de piele și cu expresia unei persoane pregătite pentru orice veste, bună sau rea.
– Bună seara, doamna dirigintă! bunica se așeză pe scaunul din față catedrei
– Bună seara! doamna Marinescu zâmbi profesional Mulțumesc că ați venit.
– Cu plăcere! Și ei, ce mai face Bulă al meu la școală?
Doamna dirigintă consultă catalogul cu o expresie serioasă, pregătindu-se pentru veste.
– Mamaie… ea alese cuvintele cu grijă …nepotul tău este corigent la trei materii. Are numai note de 3 și 4.
Bunica rămase nemișcată câteva secunde, procesând informația cu calmul unei femei care văzuse multe în viața ei.
– VAI DE MINE! ea își duse mâna la piept Dar note de 10 nu are chiar deloc?
Doamna Marinescu zâmbi ușor, având pregătită o veste mai bună.
– Are 10 doar la purtare! ea consultă catalogul din nou Fiindcă totuși Bulă este cel mai ascultător și cuminte elev din clasă!
Bunica se relaxă vizibil la auzul acestei vești, dar privirea ei deveni gânditoare, ca a unei femei care procesa informația din toate unghiurile.
– Aaa… ea aprobă din cap Asta e o veste bună!
– DA! doamna Marinescu confirmă Niciun profesor nu are probleme cu comportamentul lui! Stă liniștit, nu deranjează, e politicos…
– Dar la materii… bunica reluă subiectul cu o expresie de îngrijorare …3 și 4…
Doamna Marinescu oftă, încercând să explice situația cu delicatețe.
– Mamaie, sincer să fiu… ea privi catalogul din nou …Bulă nu se prea concentrează la lecții. Visează cu ochii deschiși, se uită pe geam, sau desenează în caiete în loc să asculte explicațiile.
– Vai, ce poznaș! bunica clătină din cap
– NU E DOAR POZNAȘ, MAMAIE! doamna Marinescu insistă ESTE CORIGENT! Trebuie să muncim împreună ca să-l ajutăm să recupereze!
Bunica se gândi profund la situație, cu fruntea încrețită ca a unei femei care căuta o explicație logică pentru o problemă complicată.
– Doamna dirigintă… vocea ei deveni serioasă și plină de înțelepciune …știu care este problema!
– Care problemă, mamaie? doamna Marinescu se aplecă, curioasă
Bunica își îndreptă spatele, pregătindu-se pentru explicația ei definitivă.
– Din ce a învățat de la mine, are 10!
