O zi de luni, prima zi după concediu, la birou.
Andrei se trase pe scaunul lui de la birou, cu cearcăne, cu o față care nu arăta deloc ca a unui om care tocmai fusese în vacanță, și cu o cafea pe care o ținea cu amândouă mâinile ca pe un obiect sacru.
Colegul lui, Mihai, care fusese și el în concediu dar se întorsese cu două săptămâni mai devreme, se apropie cu expresia celui mai bun reporter de investigații al biroului.
– Andrei! Mihai se opri lângă biroul lui Abia te-am văzut! Ai revenit! Și? Cum a fost?! Unde ai fost până la urmă?
Andrei ridică privirea din cafea.
– În România.
Mihai se opri, neștiind exact ce ton să adopte.
– În România…
– În România, da.
– Și… unde anume? Mihai se așeză pe marginea biroului, curios Litoral? Munte? Delta?
– Litoral.
– Ahh! Mihai se animă Mamaia? Eforie? Vama?
– Mamaia Nord. Hotel de 5 stele.
– OHOOO! Mihai se îndreptă, impresionat Asta sună bine! Și cum a fost?
Andrei puse cana de cafea jos.
Privi spre Mihai.
Privi spre tavan.
Privi din nou spre Mihai cu expresia unui om care a luptat cu ceva și a pierdut.
– Am plătit cât în Dubai…
Mihai ridică sprâncenele.
– Dubai?! Serios?
– Serios. Andrei confirmă Am calculat. Bilete de avion dus-întors Dubai ar fi costat mai puțin decât benzina și autostrada până la mare. Cazarea… nu mai vorbim.
– Cât ai plătit pe noapte, dacă pot să întreb?
Andrei scoase telefonul, deschise o aplicație bancară, și roti ecranul spre Mihai.
Mihai se uită la sumă.
Mihai se uită din nou la sumă, mai atent, cu sentimentul că a greșit numărul de cifre.
Nu greșise.
– Asta e… pe noapte?
– Pe noapte. Cu micul dejun inclus.
– ȘI MICUL DEJUN ERA BUN?
– Ouă omletă, același pateu din conservă pe care îl găsești la orice magazin, și cafea instantă servită în ceașcă de porțelan ca să pară fancy.
– Dar piscina? Plaja privată? Serviciile?
Andrei scoase telefonul și începu să dea scroll prin fotografii, arătând câte una lui Mihai.
– Piscina: prima poză Curată, dar ocupată de 200 de oameni la 10 dimineața. Am stat la coadă 25 de minute pentru un șezlong.
– Ah…
– Plaja: a doua poză Șezlong 80 de lei pe zi, umbrelă 40 extra. Nisip? Amestecat cu mucuri de țigară și dopuri de sticlă.
– Hmm…
– Serviciile: a treia poză Chelnerul de la piscină, fotografia înainte să comand. Chelnerul după ce am comandat: dispărut în natură timp de 45 de minute.
– Și l-ai găsit?
– Da. Fuma cu recepționerul în spate.
Mihai privea fotografiile cu o empatie crescândă.
– Dar camera? Camera era bună?
Andrei zâmbi pentru prima dată în dimineața aceea. Zâmbetul omului care a suferit dar poate să râdă retrospectiv.
– Camera era ok! Aer condiționat care scotea un sunet ca un elicopter și nu se oprea niciodată, televizor cu 4 canale din care 2 mergeau, și vedere la…
– La mare?
– La parcarea hotelului. Cu vedere SPRE clădirea unde era marea, dacă te aplecai din baie și priveai la 45 de grade spre stânga.
Mihai procesă toate informațiile cu o expresie de compasiune sinceră.
– Andrei, frate…
– Și cei de la recepție vorbeau de sus, parcă eram fericiți că am ales România și acum trebuie să mulțumim că ne-au acceptat!
– Nu se poate!
– BA SE POATE! Am cerut un prosop în plus, că al meu se udase. M-au privit ca și cum cerusem un diamant! Au adus unul după două ore, fluturând ușor de uzat!
– Bine, dar măcar vremea…
– A plouat trei zile din șapte.
– Mâncare? Restaurante?
– Am mâncat o dată la un restaurant pe plajă. 300 de lei pentru două porții de pește cu cartofi și două beri.
Gheorghe și Maria plecaseră în vacanța visurilor lor în Italia. Două săptămâni, un apartament închiriat, o mașină luată cu chirie și un GPS pe care Gheorghe îl cumpărase de pe un site dubios cu două zile înainte de plecare.
– E cel mai bun model! se lăudase Gheorghe. L-am luat la jumătate de preț!
– De ce era la jumătate de preț? întrebase Maria.
– Pentru că era la ofertă! răspunsese Gheorghe cu logica unui om care nu vrea să afle răspunsul real.
Primele zile merseseră bine. Roma era superbă. Colosseumul, Fontana di Trevi, Vatican… Maria fotografiase tot, Gheorghe mâncase paste la fiecare masă, și GPS-ul funcționase rezonabil.
Dar în ziua a cincea, undeva între Florența și Siena, pe un drum cu poduri și coline și semne în italiană, lucrurile începuseră să se complice.
– Gheorghe, suntem pe drumul cel bun?
– Da, da, lasă că știu eu…
– GPS-ul ce zice?
– Zice să virez la dreapta.
– Și ai virat?
– Am virat la stânga că mi se părea mai logic.
Maria închise ochii trei secunde. Îi redeschise. Continuă să privească pe geam.
O oră mai târziu erau pe un drum de munte pe care nu mai trecuse nicio mașină din 1987, cu capre pe margine și un sat care nu apărea pe nicio hartă.
– Gheorghe…
– Recalculare! zise GPS-ul.
– Gheorghe, pornește GPS-ul cum trebuie!
– L-am pornit, Marie! E pornit!
– Și ce zice?!
– Recalculare… Gheorghe imită vocea GPS-ului cu un accent electronic
– De ce tot zice recalculare?!
Gheorghe privi GPS-ul cu o expresie de om care a ajuns la capătul răbdării sale cu tehnologia modernă. Se uită la el lung, cu fruntea încrețită, de parcă analiza un obiect suspect.
– Nu-l mai pornesc, că tot zice „recalculare”! lovi ușor volanul Cred că-i beat!
Maria, care privise tot drumul pe geam cu ochii pe jumătate închiși de frustrare, se întoarse spre Gheorghe.
Se uită la GPS.
Se uită la suportul în care era pus GPS-ul.
Clipi de două ori.
– Gheorghe…
– Ce?
– Normal că-i beat… arătă cu degetul spre suport …dacă îl ții în suportul de bere!
