Un bărbat, cu capul plecat, cu ochii cât cepele și cu mustața umezită de transpirație, intră în biserică. Se uită stânga-dreapta, se închină de 3 ori și se duce direct la spovedit, cu voce tremurândă.
– Părinte… am păcătuit greu…
– Fiule, spune, ce ai pe suflet?
– Părinte… mi-am înșelat nevasta… nu o dată… nici de două ori… și nu cu aceeași femeie…
(ridică din sprânceană): – Of, fiule… greu păcat. Trebuie să îți ispășești greșeala. Ai remușcări?
– Imense, părinte! De când a aflat nevasta, dorm în beci cu pisica și cățelul! Și niciunul nu m-a iertat…
– Bine, atunci trebuie să înconjori biserica de câte ori ai înșelat-o!
(transpirat, cu ochii mari): – Părinte… pe jos?
– Fiule, ai de gând să vii cu mașina? Cu trotineta? Sau cu Bolt-ul?
– Nu, întrebam așa… că dacă e pe jos, mă apuc de azi și termin în Postul Crăciunului… din 2028.
Se întâlnesc doi prieteni vechi pe o bancă în parc. Unul observă ceva nou:
– Na, dar tu… de când porți ochelari, măi Costele?
– De lunea trecută, frate…
– Serios?! Dar ce-ai pățit? Cum ți-ai dat seama că ai nevoie de ochelari?
– Păi… weekend-ul trecut am ieșit într-un bar din centru, singur cuc, și la un moment dat… PAC! apare o tipă superbă! Rochie roșie, tocuri, păr lung, ruj aprins, îți zic, ziceai că-i scoasă din reclamă la parfum.
– Mmmm, ce noroc ai avut! Și…?
– Și ce să mai, ne-am înțeles din priviri. După două cocktailuri și-un dans mai lipit decât facturile la gaze, am dus-o la hotel direct. Atmosferă romantică, muzică blândă în fundal, lumânări parfumate… tot tacâmul.
– Bravo, mă! Ești șmecher rău! Dar… tot n-am înțeles ce treabă are asta cu ochelarii?
– Păi… dimineață, când m-am trezit și am pus mâna pe ochelarii de la noptieră…
– Și?
– Era soția mea.
O mamă grijulie își duce băiețelul, Mihăiță, la o școală de elită, dornică să-i ofere un viitor strălucit. În biroul directorului, atmosfera e sobră.
Directorul: – Ia spune-mi, băiețel, câte anotimpuri sunt?
Mihăiță: – Șase!
Directorul (mirat): – Ești sigur?
– Daa, șase! Fără îndoială!
Directorul: – Hai să te mai gândești puțin… Nu cumva sunt mai puține?
(sigur pe el, bătând din picior): – Nu, domnule! Șase sunt și așa vor rămâne!
Directorul se uită lung la mamă, oftează adânc și, cu o privire compătimitoare, spune:
Directorul: – Doamnă, îmi pare rău, dar nu îl putem accepta la noi. Dacă nici măcar nu știe câte anotimpuri sunt, cum să facem educație de elită?
După ce ies din birou, mama – foc și pară – îl trage de mânecă pe Mihăiță:
Mama: – Cum, mai, Mihăiță, să spui că sunt șase anotimpuri?! Ai înnebunit? Unde ai mai auzit tu așa ceva?
Mihăiță oftează, se uită lung la mama lui și răspunde cu o voce plină de tristețe și superioritate artistică:
– Mami… eu mă dau bătut! În afară de alea ale lui Vivaldi, Haydn, Ceaikovski, Glazunov, Loussier și Piazzolla… eu chiar nu știu niciunul!
Era o zi toridă de iulie. Soarele topea asfaltul, iar furnicuța, cu basmaua legată strâns pe cap și roabă-n spinare, muncea din greu în grădina ei. Culegea provizii, tăia lemne, depozita grăunțe cu o eficiență nemțească.
Deodată, pe lângă căsuța ei, trece greierele, relaxat, cu ochelari de soare, chitară pe umăr și un pahar de bere rece în mână.
Greierele: – Salutare, furnicuțo! Ce mai faci?
Furnicuța (ștergându-și sudoarea de pe frunte): – Muncesc, ce să fac? Strâng provizii, vine iarna, trebuie să fim pregătiți. Da’ tu?
Greierele: – Eu mă duc în parc. Ne-am strâns gașca, facem o cântare live, bere rece, chill vibe.
(mormăind): – Eheee… noroc cu timpul liber…
August, aceeași poveste. Furnicuța muta saci, făcea murături, punea gemuri și închidea borcane în ritmul unui metronom. Greierele? Tot în parc, cu fanii în jur și postări virale pe Insta: #LiveLife #ChitaraȘiBerea #AntreprenorDeSunet.
Septembrie. Vântul începe să bată, frunzele cad, dar greierele cântă și mai aprins – acum are și un saxofonist în trupă. Furnicuța, cu galoșii plini de noroi, strânge ultimele provizii și își calculează calorii/zi pentru iarnă.
Octombrie. Plouă torențial, e frig și vântul suflă cu putere. Furnicuța stă la gura sobei cu o cană de ceai și o pătură pe umeri. Din fața casei se aude un cântecel vesel.
Greierele, cu geaca pe el, chitara în spate și o valiză ticsită: – Bună, furnicuțo! Ce mai zici?
Furnicuța: – Eu sunt bine. Căldurică, murături, magiun, pâine coaptă. Tu?
– Eu? Excelent! Ții minte cântările din parc? A trecut pe acolo un impresar francez. Mi-a dat un contract. Acum zbor la Paris! Am turneu, deschid festivalul de jazz acustic!
(rămâne cu gura căscată, apoi se luminează brusc la față): – Greierașule, am o singură rugăminte la tine…
– Zi, furnicuțo! Orice!
– Dacă-l vezi pe unul pe-acolo, Topîrceanu îl cheamă… zi-i că-mi bag picioarele în fabula lui!!!
