Un bărbat stă la o terasă și savurează o cafea, când la masa alăturată se așază o doamnă elegantă, bine îngrijită, cu ochelari de soare și geantă de firmă.
Bărbatul, un tip sociabil din fire, decide că e momentul perfect pentru o conversație. Se întoarce zâmbitor spre ea.
– Bună ziua! Vreme frumoasă, nu-i așa?
– Bună ziua. Da, frumoasă.
– Permiteți să stăm de vorbă puțin? Aștept și eu pe cineva și…
– Poftiți.
Bărbatul se simte încurajat. Trage scaunul mai aproape, comandă încă două cafele cu un gest larg și generos, și începe conversația cu entuziasm.
Vorbesc despre vreme, despre terasa, despre cafeaua bună. Femeia e spirituală, bărbatul e amuzant. Totul merge strună.
Și apoi bărbatul, în avântul conversației, pune întrebarea fatală:
– Apropo… câți ani aveți?
Femeia se oprește din zâmbit. Își scoate ochelarii de soare încet, îl privește cu o expresie de gheață și îi răspunde cu vocea unui judecător:
– Nu e frumos să întrebi așa ceva o femeie! E o lipsă de educație, de bun simț și de eleganță! Nu v-a învățat nimeni că vârsta unei doamne e secret de stat?!
Bărbatul se face mic pe scaun. Ridică mâinile a pace.
– Iertați-mă, aveți perfectă dreptate, am fost nepoliticos, nu se face… caută rapid o ieșire diplomatică …atunci… poate îmi spuneți… ce greutate aveți?
Doamna îl privește o secundă lung, foarte lung.
Pune ochelarii de soare înapoi.
Își aranjează geanta.
Și răspunde cu toată demnitatea:
– 40 de ani.
Un bar liniștit, într-o seară de joi. Lumina e slabă, muzica e moale, și majoritatea meselor sunt goale. Barmanul șterge pahare cu cârpa, cum fac barmanii în filme și în viața reală deopotrivă, și privește absent spre ușă.
Apoi intră el.
Un tip de vreo patruzeci de ani, cu cravata strâmbă, cu părul vâlvoi și cu mersul unui om care a avut o relație lungă și serioasă cu alcoolul în seara respectivă. Se târăște până la taburetul de la bar, se prăbușește pe el ca un sac de cartofi și pune capul în mâini.
– Cel mai tare whisky pe care îl ai. Dublu. glasul îi tremură
Barmanul toarnă fără să comenteze. E un profesionist. A văzut el oameni necăjiți.
Tipul bea jumătate dintr-o înghițitură și începe să plângă. Nu plânge discret, cu ochii umezi și un oftat elegant. Nu. Plânge de rupea pământul, cu sughițuri, cu lacrimi pe obraji, cu umerii scuturați.
Barmanul lasă paharul jos și se apleacă spre el cu compasiunea profesională a unui om care a auzit toate poveștile posibile.
– Domnule… dar ce s-a întâmplat?
Tipul ridică privirea, cu ochii roșii și umezi, și începe:
– Păi… sughiț …acum trei luni… a murit mama…
– Doamne, îmi pare rău…
– …și mi-a lăsat 10.000 de dolari.
Barmanul clipește. Dar rămâne profesional.
– Condoleanțele mele…
– Acum două luni… alt sughiț …a murit tata…
– Vai, și tatăl dumneavoastră… ce perioadă grea…
– …și mi-a lăsat 25.000 de dolari.
Barmanul deschide gura. O închide. Toarnă în tăcere încă un pahar.
– Îmi pare rău, domnule, foarte rău… trei luni grele…
Tipul își suflă nasul într-un șervețel, îl mototolește și continuă cu vocea frântă:
– Luna trecută… a murit și frate-miu…
– Vai, trei persoane dragi în așa scurt timp… e devastator, domnule, devastator… Și el v-a lăsat ceva?
– 50.000 de dolari.
Barmanul se oprește din șters paharul. Face rapid un calcul mental. 85.000 de dolari în trei luni. Și omul plânge de îi curg șuvoaie.
Se apleacă și mai mult spre el, complet intrigat.
– Și atunci… de ce plângeți așa, domnule?
Tipul izbucnește din nou în lacrimi, lovește ușor cu pumnul în bar și strigă printre sughițuri:
– Și luna asta nu mai pică nimic… nimic… fir-ar să fie…
Doi ciobani coborâți de la munte, Gheorghe și Vasile, se nimeresc într-o zi în oraș. Veniseră să vândă niște brânză și niște lână, terminaseră treaba mai devreme și acum mergeau pe stradă uitându-se la vitrine ca la minuni ale lumii.
– Mă Vasile, mi-e o foame de rup!
– Și mie, mă Gheorghe. Hai să mâncăm undeva.
– Hai. Da unde?
Se uitară în jur. Pe dreapta era un restaurant cu un steag albastru, cu pești desenați pe fereastră și cu un meniu scris cu litere aurii la intrare.
– Restaurant Mediteranean „La Mare și Departe” citi Vasile cu greutate Ce-o fi aia mediteranean, mă?
– Habar n-am. Da arată scump. Hai să intrăm!
Intrară cu pașii largi ai unor oameni obișnuiți cu spațiul deschis, cu căciulile în mână și cu mirosul de munte după ei. Chelnerul, un tip subțire cu papion și meniu sub braț, îi privi o secundă mai mult decât era necesar, apoi își reveni profesional.
– Bună ziua, domnilor! Poftiți la masă!
Se așezară. Chelnerul le aduse meniurile. Gheorghe și Vasile le deschiseră și tăcură amândoi câteva minute bune.
Meniul era plin de cuvinte: carpaccio, bruschete, risotto, paella, tagliatelle…
– Mă Vasile… șopti Gheorghe …înțelegi tu ceva?
– Nimic, mă. Absolut nimic.
– Nici io.
Se uitară amândoi la chelner care stătea elegant la distanță. Gheorghe ridică mâna cu autoritatea unui om care a condus turme întregi.
– Pst! Domnule dragă!
Chelnerul se apropie cu zâmbetul de serviciu.
– Vă ascult, domnilor!
– Noi suntem oameni simpli, de la munte, și nu ne pricepem la cele ale mării… Gheorghe arătă spre meniu cu degetul Ce îs acelea fructe de mare?
Chelnerul se îndreptă de spate, pregătit să livreze prezentarea lui standard, cu entuziasm de specialist:
– Fructele de mare sunt o delicatesă, domnilor! Avem caracatiță pregătită în sos de lămâie și usturoi…
– Caracatiță?! amândoi ciobanii se holbară
– Da! Apoi avem calamar la grătar, rac în unt cu ierburi aromatice, creveți în diverse preparate…
Gheorghe și Vasile se priviră. Vasile își mângâie barba gânditor. Gheorghe mestecă aer câteva secunde.
Și apoi Gheorghe puse meniul jos cu un calm desăvârșit, se uită la chelner drept în ochi și zise:
– Apoi, bag de seamă, zice unul dintre ciobani, după cum zici dumneata… vulpea, ursul și lupul îs fructe de pădure!
