Luni dimineața, la birou. Colegii se adună unul câte unul, își pun cafelele pe birou, deschid calculatoarele și încep să comenteze, cum e obiceiul sfânt al oricărui colectiv de muncă din România.
Cineva se uită în jur și observă scaunul gol. Scaunul lui Bulă. Întotdeauna zgomotos, întotdeauna cu câte o glumă, întotdeauna primul la cafea și ultimul la treabă.
– Hm. Unde e Bulă?
Șeful iese din birou cu dosare în mână și o expresie de om căruia îi lipsește un element din inventar.
– De ce nu a venit Bulă la muncă azi?! Iar și-a luat zi liberă fără să anunțe? L-am sunat, nu răspunde! L-am trimis pe Gigel să îl caute acasă, nu e! Unde naiba e omul?!
Doamna Mărioara de la contabilitate, care știa absolut tot ce se întâmplă în cartier, în oraș și probabil pe o rază de 40 de kilometri, ridică privirea de pe calculator cu aerul unui om care deține informații clasificate.
– Este internat în spital.
Toată lumea se oprește. Cafele suspendate în aer. Degete înghețate deasupra tastaturii.
– În spital?! Dar ce s-a întâmplat?!
– Da, internat. Serios.
Șeful lasă dosarele pe primul birou disponibil și se apropie intrigat.
– Dar aseară era foarte sănătos! L-am văzut cu ochii mei! Era pe stradă, arăta bine, mergea drept, era vesel…
– L-ați văzut și cu cine era? întreabă doamna Mărioara, ridicând o sprânceană.
– Păi… era cu o blondă superbă, de mână. Frumoasă foc, cu părul lung, cu tocuri… Am zis că e o cunoștință sau…
Doamna Mărioara îl privește cu compasiunea unui om care știe sfârșitul unui film trist.
– Din păcate… l-a văzut și nevasta lui.
Într-o seară de toamnă, pe la zece și jumătate, Ion era în pat și se tot răsucea dintr-o parte în alta ca o shaorma la grătar. Plapuma era mototolită, perna căzuse pe jos de două ori, și salteaua scârțâia ritmic în întuneric.
Zece milioane. Zece milioane. Zece milioane.
Număra oile, dar oile se transformau în bancnote și asta nu ajuta deloc.
Maria, care dormea liniștită lângă el, deschise un ochi. Apoi pe celălalt. Se ridică în cot și îl privi pe Ion care se răsucea iar.
– Ioane, de ce nu poți dormi?
Ion oftează adânc, de undeva din adâncul sufletului și al buzunarului gol.
– Tu Marie, cum să-ți spun io ție… se scarpină în cap …am o datorie de 10 milioane la vecinu Petre. Trăba să-i dau banii mâine dimineață, da io nu-i am. Și mă tot gândesc și mă tot gândesc și nu găsesc nicio soluție…
– Zece milioane?!
– Zece milioane, Marie. Îi datorez de la vara trecută, când mi-a dat pentru acoperiș. Și mâine dimineață vine după ei și io stau aici ca…
– Mă Ioane! Maria aruncă plapuma și se ridică hotărâtă din pat Stai tu liniștit că rezolv io problema!
Ion o privește nedumerit din pat.
– Tu?! Dar Marie, de unde să…
– Stai în pat și nu te mișca!
Maria se scoală, iese în cămașa de noapte pe pragul casei, în aerul rece de toamnă, cu părul vâlvoi și cu expresia unui general înainte de bătălie.
Trage aer în piept.
– Petreeeeee! Mă Petre mă!
În casa vecină, lumina de la dormitor era stinsă. Liniște. Apoi foșnet. Apoi pași.
Petre apare la fereastră, somnoros, cu ochii lipiți, în maiou.
– Cineee mă strigă la ora asta?!
– Marie, tu ești?
– Io-s mă Petre!
– Da ce-i baiu, Marie? S-a întâmplat ceva? A luat foc ceva?
– N-a luat foc nimic, stai liniștit! Stai să te întreb ceva important!
– Mă întrebi tu la unșpe noaptea?!
– Are Ion al meu o datorie la tine?
Petre clipește de câteva ori, complet derutat, încercând să înțeleagă de ce e treaz la ora asta discutând despre datorii în bătătură.
– Are…
– Și trăba să ți-o plătească mâine dimineață?
– Trăba! Da’ Marie, de ce mă întrebi tu acum, la ora asta din…
– No, auzi mă Petre! Maria ridică un deget autoritar spre fereastra lui Să știi că Ion nu are de unde să-ți deie banii! Noapte bună!
Și întoarse spatele, intră în casă, închise ușa, traversă holul, intră în dormitor și se băgă liniștită în pat lângă Ion care o privea cu gura căscată.
– No Ioane… își trage plapuma peste ea …culcă-te tu liniștit că amu nu mai doarme Petre!
Un tătic și băiețelul lui de șase ani, Costel, merg sâmbătă seara la cinema. Costel e în culmea fericirii – popcorn mare, suc cu paiul, și stă pe scaunul acela care se ridică dacă nu se ține bine.
Pe ecran rulează un film western cu indieni, cai, și multă agitație.
Costel mestecă popcorn și privește fascinat. Ochii lui mari nu pierd niciun detaliu. Și are întrebări. Multe întrebări. Costel are întotdeauna întrebări.
– Tati, de ce aleargă ăia pe cai?
– Pentru că se duc la luptă, fiule.
– De ce au pene în cap?
– E tradiția lor, fiule.
– De ce țipă așa?
– Ca să se sperie dușmanii, fiule.
– Tati…
– Da, fiule?
– De ce se vopsesc pe față?
Tăticul, care terminase popcornul și era pe jumătate adormit, deschide un ochi și explică savant:
– Se pregătesc de război, fiule. Când indienii se vopsesc pe față înseamnă că urmează o bătălie mare și serioasă. E un semn de război.
Costel încruntă sprâncenele, mestecă gânditor și se uită înapoi la ecran, procesând informația cu seriozitatea unui mic antropolog.
– Înțeles, tati.
Tăticul oftează ușurat și închide ochii la loc.
Filmul continuă. Costel tace. Minune.
Luni dimineață.
Tăticul doarme buștean. E devreme, e liniște, e bine.
Ușa dormitorului se deschide brusc cu un BANG și Costel intră ca o tornadă în pijamale, cu ochii mari cât cepele și părul vâlvoi.
– Tati! Tati, trezește-te!
– Mmm… ce e… cine…
– Tati, hai să ne facem valizele și să plecăm repede!
Tăticul deschide un ochi, privește ceasul. 6 și jumătate dimineața.
– Costel… e șase și… de ce să plecăm, băiete?
– Nu mai e timp de explicații tati, trebuie să plecăm ACUM!
Tăticul se ridică în cot, alarmat. Îl privește pe Costel care e vizibil agitat, se uită spre ușă, ascultă… liniște în casă.
– Costel, ce s-a întâmplat mă? A intrat cineva în casă? A luat foc ceva?
– Mai rău, tati! Mult mai rău!
– Ce e mai rău decât foc?!
Costel se apropie de pat, apucă mâna tatălui și trage de el cu toată puterea lui de șase ani.
– Pentru că mama se pregătește de război!
Tăticul îngheață.
Se aude din baie… zgomot de sertare trântite. Apoi dulapul de la hol. Apoi voci în surdină. Ceva care cade.
– Costel… de unde știi că…
– Am văzut-o tati! Stă în fața oglinzii și se vopsește pe față!!!
