Duminică după-amiază, în casa lui Ion și a Mariei.
Ion stătea liniștit pe canapea, cu telefonul în mână, urmărind un meci. Viața era frumoasă. Berea era rece. Scorul era bun.
Liniște deplină.
Exact genul de liniște care precede o catastrofă.
– IOANE!
Ion tresări, scăpă aproape berea și apăsă pauză la meci.
– Ce e, Marie?! M-ai speriat!
Maria apăru în ușa sufrageriei cu telefonul ridicat spre el ca pe o dovadă la tribunal.
– Ioane, nu merge netul!
Ion oftă discret, cu răsuflarea unui om care a mai trecut prin asta. Puse berea pe măsuță cu grijă și luă expresia unui tehnician experimentat.
– Dă-i un restart la router! zise el calm, ca și cum explica ceva evident.
Maria se uită la el.
– La ce?
– La router, Marie. Ro-u-ter.
– Și ce-i ăla?
Ion închise ochii două secunde. Îi redeschise. Continuă cu răbdarea unui profesor de grădiniță.
– E aparatul care face internetul, Marie. Îl știi tu. L-am luat acum doi ani, a venit un domn să îl instaleze, a stat trei ore, ne-a băut două cafele…
– Aaa, ăla!
– Ăla, da. Dă-i un restart. Scoate-l din priză, numără până la zece, bagă-l înapoi.
– Și unde-i ăla?
Ion o privi o secundă.
– Marie… e în același loc unde a fost din prima zi. N-a umblat nicăieri singur.
– Da, da, știu, da nu știu exact unde…
– Ăla de lângă televizor! Cu multe beculețe! Albastru, cu antene, stă acolo de doi ani!
– Aaa… Maria dispăru în hol
Ion se întoarse la meci, relaxat. Ridică berea. Scorul era același. Bine.
Câteva secunde de liniște.
– L-am găsit! strigă Maria din hol.
– Bravo! Acum scoate-l din priză!
Liniște.
– Gata! l-am scos!
– Perfect! Numără până la zece!
Se auzi Maria numărând în hol cu voce tare, ca la școală.
– Unu… doi… trei…
Ion zâmbea. Simplu. Eficient. Problema rezolvată.
– …opt… nouă… zece! Bag acum?
– Bagă!
Pauză.
O pauză mai lungă decât ar fi trebuit.
– Ioane…
– Ce e?
– Nu mai am unde să-l bag.
Ion coborî berea încet.
– Cum adică nu mai ai unde?
– Păi… e ocupată priza.
– Cum e ocupată?! Cine a ocupat-o?!
– Eu.
– TU?! Cu ce?!
– Aaa… l-am scos din priză să bag mixerul!
Doi prieteni, Costel și Mihai, stau la o terasă cu câte o bere în față. E sâmbătă după-amiază, lumea trece pe stradă, și conversația curge leneș.
– Mă, ce-ai făcut aseară? întreabă Costel.
Mihai trage o gură lungă din bere, o pune jos, și privește în depărtare cu expresia unui om care a trăit o experiență definitorie.
– Aseară… am ieșit în oraș cu nevastă-mea.
– Și? Ce-i cu fața aia?
– Păi… Mihai se întoarce spre Costel cu ochii unui om care vrea să povestească dar nu știe de unde să înceapă …stai să îți explic cum a decurs seara.
– Spune!
– La șapte și jumătate mi-a zis că e gata în zece minute.
– Normal.
– La opt fix a intrat la baie.
– Aham…
– La opt și un sfert a ieșit și s-a dus la masa de toaletă. Mihai începe să numere pe degete S-a dat cu cremă de față.
– Ok…
– Fond de ten.
– Bine…
– Creion de ochi.
– Continuă…
– Mascara.
– Mhm…
– Fard de pleoape. Albastru. Apoi maro deasupra. Apoi ceva auriu în colț… nu știu exact, era complicat.
– Doamne…
– Pudră de obraz.
– Câte pudre are?
– Patru. Am numărat. Fiecare pentru altceva. Nu întreba. Creion de sprâncene… Mihai ridică un deget Costel, să știi că sprâncenele ei naturale sunt perfect bune. Dar nu, trebuie redesenate. Redesenate, mă! Ca și cum Dumnezeu a greșit!
– Și după?
– Ruj de buze. Întâi conturul, apoi umplutura, apoi ceva lucios deasupra. Trei straturi, Costele. Trei!
Costel scutură capul în semn de solidaritate masculină.
– Și cât a durat toate astea?
– O oră și douăzeci de minute. Mihai bea din bere O oră. Și douăzeci. De minute. Eu stăteam pe canapea în haine de gală, cu cheia în mână, uitându-mă la meci pe telefon. Ajunsesem la al doilea repriza când…
– Când?
– Când s-a ridicat de la masă, s-a întors spre mine… Mihai face o pauză dramatică …și m-a întrebat cu toată seriozitatea din lume:
– Ce?
– „Arăt natural?”
O seară liniștită de toamnă. Tatăl stătea în fotoliul lui preferat, cu o carte în mână și cu o ceașcă de ceai pe măsuță. Focul din șemineu trosnea ușor, afară ploua, și totul era pace și liniște.
Exact genul de seară pe care o poate strica un copil curios.
Fiul, Andrei, un băiețel de vreo opt ani cu imaginație bogată și cu obiceiul de a pune întrebări la ore nepotrivite, intră în sufragerie cu pași mici și cu fața unui om care tocmai aflase ceva important despre univers.
Se opri în fața tatălui și îl privi solemn.
Tatăl lăsă cartea jos.
– Ce e, băiete?
– Tată… pauză dramatică …tu crezi în fantome?
Tatăl zâmbi liniștit, cu superioritatea unui adult rațional.
– Nu, fiule! dădu din mână a lejeritate Nu există așa ceva! Fantomele sunt povești pentru copii, născoceli, superstiții. Oamenii raționali nu cred în fantome. Eu nu cred în fantome. Tu nu trebuie să crezi în fantome. Am înțeles?
Andrei aprobă din cap serios.
– Înțeles, tată.
– Bun. tatăl ridică cartea la loc
– Dar servitoarea mi-a spus că ele există!
Tatăl lăsă cartea jos din nou. Mai rar de data asta.
– Servitoarea ți-a spus că fantomele există?
– Da! Mi-a povestit tot! Că noaptea umblă prin case, că trec prin pereți, că…
– Andrei… tatăl ridică o mână liniștitoare …servitoarea exagerează. Oamenii simpli au tendința să creadă în astfel de lucruri. Nu e cazul să te sperii.
– Deci nu există fantome?
– Nu există fantome!
Andrei stătu o clipă pe gânduri.
– Bine, tată. Dacă zici tu…
Tatăl ridică cartea a treia oară.
Tăcere.
Cinci secunde.
Zece secunde.
Cartea coborî încet.
Tatăl se uită la fiu. Fiul se uita la tată. Șemineuul trosni.
– Andrei…
– Da, tată?
– Noi… avem servitoare?
Andrei se gândi serios.
– Păi da! Doamna cea drăguță care vine și face curat și îmi aduce lapte cu biscuiți și îmi povestește despre fantome și…
Tatăl lăsă cartea pe jos. Nu pe măsuță. Pe jos.
Se ridică din fotoliu.
Privi în jur prin cameră.
Privi spre hol.
Privi spre scări.
Privi spre tavan, de parcă răspunsul era acolo.
Se întoarse spre Andrei cu ochii ușor măriți și vocea controlată cu mare efort:
– Atunci împachetează cât de repede poți că ne mutăm!
– De ce, tată? Tu nu crezi în fantome!
– Nu contează ce cred! tatăl era deja pe hol, deschizând dulapul cu valize Împachetează! Lucruri importante doar! Haine, jucării, documentele! Hai, hai, hai!
– Dar de ce tată?!
Tatăl se opri. Se întoarse. Îl privi pe Andrei cu expresia unui om care tocmai a realizat ceva fundamental.
– Fiule… voce scăzută …noi nu avem servitoare!
O tânără de vreo douăzeci și cinci de ani, Andreea, se pregătea serios de rugăciune într-o duminică seara.
Nu era o rugăciune obișnuită. Nu. Andreea se hotărâse că e momentul să crească spiritual, să se maturizeze, să gândească la alții înainte de a gândi la sine.
Își aranjă pernuța de îngenuncheat. Își împreună mâinile cu solemnitate. Ridică privirea spre tavan cu expresia unui suflet pur și dezinteresat.
Trase aer adânc în piept.
– Doamne… voce blândă și evlavioasă …de data aceasta vreau să mă rog pentru cei din jurul meu.
Pauză sfântă.
– Fără a cere nimic pentru mine.
Altă pauză. Mai sfântă.
– Absolut nimic pentru mine. Sunt total dezinteresată.
Înghiți în sec și continuă:
– Dă-i, Doamne, mamei mele… vocea capătă un mic avânt entuziast …un ginere chipeș! Înalt, cu umeri lați, cu păr frumos, cu zâmbet de te topești…
Se opri o secundă.
– …bogat! Adică nu neapărat milionar, Doamne, deși dacă tot faci… dar măcar vile și mașini, că mama merită!
Mai trase o gură de aer:
– …dotat! Adică zdravăn, puternic, muncitor… tuse ușoară …în toate privințele…
– …și cumsecade! Bun la suflet, respectuos, care să o iubească pe mama, care să fie prezent, atent, romantic, care să nu uite aniversările, care să ajute la treburile casei, care să gătească uneori, care să…
Se opri.
Realiză că lista devenise foarte detaliată pentru o rugăciune dezinteresată.
– Adică… pentru mama, Doamne. Tot ce am enumerat… e pentru mama.
