O zi de toamnă în Cluj-Napoca, pe bulevardul principal.
Vasile din Iași, aflat în vizită la Cluj pentru prima dată, se plimba cu prietenul lui clujean, Doru, admirând orașul. Vasile era impresionat de arhitectură, de curățenie, de tramvaie, și nu înceta să compare tot cu Moldova lui dragă, uneori în favoarea Clujului, alteori nu.
– BĂI, DORU, FRUMOS ORAȘbUN! Vasile gesticula larg DAR LA NOI ÎN MOLDOVA E MAI CALD! OAMENII SUNT MAI CĂLDUROȘI!
– Și la Cluj sunt oameni buni, Vasile! Doru zâmbi cu mândrie ardelenească
– SIGUR, SIGUR! Vasile aprobă diplomatic DAR MOLDOVENII AU UN SUFLET APARTE, BĂI! UN SUFLET…
Exact în acel moment, o mașină trecu printr-o baltă imensă de lângă trotuar cu o viteză considerabilă.
SPLASH!
Valul de apă murdară îl lovi pe Vasile direct, din cap până în picioare, transformându-l instant dintr-un turist elegant într-un om care semăna cu cineva scos din Someș.
Mașina acceleră și dispăru la colț fără să încetinească măcar o secundă.
Vasile rămase pe trotuar, cu apa scurgându-se din haine, cu frunze lipite de jachetă, cu chipul unui om care tocmai traversase o experiență definitorie.
– UITĂ-TE LA MINE! el se uită la propriul corp cu indignare SÂC UD CA UN PIȘOI ÎNECAT! ÎN CLUJ!
– Vasile, îmi pare rău, nu e…
– BĂI DORU! Vasile ridică un deget tremurând de furie D-APĂI LA NOI ÎN MOLDOVA NU SE ÎNTÂMPLĂ AȘA CEVA!
– Nu?
– NU! Vasile era în plin discurs DACĂ TE STROPEŞTE O MAŞINĂ PE STRADĂ LA NOI… el ridică vocea cu mândrie patriotică …ŞOFERUL SE DĂ JOS DIN MAŞINĂ IMEDIAT!
– Serios?
– IMEDIAT, BĂIETE! Vasile confirma cu convingere ÎŞI CERE SCUZE FRUMOS, SE PREZINTĂ, TE ÎNTREABĂ DE SĂNĂTATE, TE INVITĂ LA EL ACASĂ!
– La el acasă?
– LA EL ACASĂ, DA! Vasile continuă, cu gesturi tot mai largi ÎŢI USUCĂ HAINELE LA CALORIFER, ÎŢI DĂ UN PROSOP CURAT, ÎŢI PUNE CEVA DE MÂNCARE PE MASĂ, ÎŢI DĂ CEVA DE BĂUT…
– Ce de băut? Doru era sincer curios
– PĂAAI… Vasile se gândi o secundă …UN PĂHĂREL DE CEVA, CUM SE FACE LA NOI! POATE UN VIN, POATE UN RACHIU DE PRUNE, DEPINDE CE ARE OMUL! ȘI STAȚI DE VORBĂ, VĂ ÎMPRIETENIȚI, POATE MAI VENIȚI ȘI ALTĂDATĂ ÎN VIZITĂ!
Doru îl privea pe Vasile, impresionat de tabloul idilic pe care îl descria, dar și ușor sceptic.
– Vasile… el ridică o sprânceană …ție ți s-a întâmplat chiar așa ceva?
Vasile se opri din discurs.
Scuturați o frunză de pe jachetă.
Tuși ușor.
– Mie nu.
– Nu?
– NEVESTI-MII!
O după-amiază de primăvară, parcul central al orașului, copacii înfloriți, păsările cântând, soarele blând.
Andrei și Raluca, doi îndrăgostiți de câteva luni, se plimbau pe aleea principală, mână în mână, cu pasul lent al oamenilor care nu se grăbesc nicăieri pentru că sunt exact unde vor să fie.
Andrei era genul romantic. Citise poezii, asculta muzică clasică, și în fiecare weekend căuta momente de profunzime sentimentală pe care să le transforme în amintiri.
Raluca îl iubea tocmai pentru asta. Sau îl tolera cu afecțiune. Depindea de zi.
Se opriră lângă un copac mare, cu coroana bogată, la umbra căruia stătea o bătrânică cu porumbei.
Andrei privi copacul cu ochii unui poet în căutarea inspirației. Îl examină de jos până sus, cu o seriozitate care îl făcea să pară fie filosof, fie arborist.
Raluca îl privea pe Andrei privind copacul, așteptând inevitabilul.
– Raluca… Andrei rupse tăcerea cu vocea lui cea mai visătoare
– Da?
– Iubito… el se întoarse spre ea cu ochii strălucind de romantism …ce ar zice acest tei, dacă ar putea vorbi?
Raluca privi copacul.
Îl privi cu atenție.
Îl examina de jos până sus, la fel cum îl examinase Andrei.
Privi frunzele, coroana, scoarța, forma generală a trunchiului.
Se întoarse spre Andrei.
– Că e castan!
Articolul Moldoveanul, supărat foc apare prima dată în .
