O dimineață de luni, ora nouă fix.
Popescu stătea în pat, cu fața roșie, cu fruntea fierbinte și cu expresia unui om care a dormit prost și s-a trezit și mai prost. Termometrul arătase 38.7 cu o oră în urmă. Camera se învârtea ușor. Picioarele nu cooperau.
Dar era luni. Și luni, oamenii responsabili sună la medicul de familie.
Popescu luă telefonul cu mâna tremurândă, găsi numărul cabinetului și apăsă apel.
Bip. Bip. Bip. Bip. Bip.
– Vă rugăm să așteptați, toate liniile sunt ocupate momentan…
Muzică de așteptare. Ceva clasic. Beethoven, parcă.
Popescu așteptă.
Beethoven continuă.
Popescu mai așteptă.
Beethoven trecu la altă simfonie.
Popescu adormi ușor cu telefonul la ureche și se trezi când muzica se opri brusc.
– Cabinetul medical, bună ziua! voce veselă și energică, a unui om perfect sănătos
– Bună ziua! Popescu se îndreptă în pat cu efort Sunt Popescu… Ion Popescu… mă simt foarte rău… am febră de aproape 39, am amețeli, mă doare gâtul, nu pot să înghit, mă dor oasele… Vă rog frumos, aș avea nevoie de o programare…
– Sigur, sigur! clincăit de taste Să vedem calendarul…
Popescu așteptă cu speranța unui om care se agață de orice.
– Deci… altă pauză de taste …vă pot programa… de astăzi în trei săptămâni! La ora 12!
Popescu privi tavanul.
Tavanul se învârtea.
– Trei… săptămâni?
– Da! Pe 18 ale lunii! E liber!
– Doamnă… Popescu alese cuvintele cu grijă …eu am 38.7 febră acum. Amețeli. Nu pot înghiți. Mă simt… căută cuvântul …iminent.
– Înțeleg, înțeleg! ton profesional Dar calendarul doctorului e plin. Avem mulți pacienți, știți cum e…
– Poate dacă nu supraviețuiesc trei săptămâni nici nu mai e nevoie de programare…
– pauză scurtă Haideți să nu fim dramatici, domnule Popescu!
– Nu sunt dramatic, sunt febril! Există o diferență!
– Se poate, vă rog, mai devreme? Popescu mobilizase ultimele resurse de energie Mă simt foarte rău, doamnă. Chiar foarte rău.
O pauză.
Clincăit de taste.
O pauză mai lungă.
Popescu imaginase că doamna verifica calendarul, muta programări, consulta doctorul, găsea o fereastră de timp pentru un om care abia putea vorbi.
– Bine, bine… doamna reveni …vă trec de la 11!
Popescu îngheță.
– De la… 11.
– Da! În loc de 12, la 11! Tot pe 18, dar cu o oră mai devreme!
O seară ca oricare alta în casa lui Vasile.
Adică o seară în care Vasile nu era acasă la ora la care ar fi trebuit să fie acasă.
Nevasta lui, Floarea, se uita la ceas de la ora nouă. La zece și jumătate începuse să se plimbe prin casă. La unsprezece fix se uitase pe geam. La unsprezece și un sfert, la unsprezece și jumătate…
La două noaptea se auzi cheia în broască.
Sau mai degrabă se auzi cineva încercând să găsească broasca cu cheia, ceea ce e o activitate complet diferită și mult mai îndelungată.
Cling. Clang. Zgârietură. Cling din nou. Înjurătură înfundată. Cling.
Ușa se deschise în sfârșit.
Vasile intră în hol cu pașii unui om care negociază activ cu gravitația. Haina era pe un umăr, cravata întoarsă, și purta expresia fericită și absentă a unui om în pace cu universul.
– Bună… privi în jur …seara!
Floarea stătea în mijlocul holului, cu halatul pe ea, cu brațele încrucișate și cu privirea unui procuror care are toate dovezile necesare și mai vrea și mărturisirea.
– VASILE!
– Ah! Ești trează! Vasile păru sincer surprins și încântat Ce frumos!
– UNDE AI STAT ATÂTA, NENOROCITULE?! Floarea porni spre el cu energia unui tren de mare viteză Crâșma se închide la unsprezece! E două noaptea! Unde ai fost trei ore?! Cu cine?! Ce ai făcut?!
Vasile ridică o mână diplomatică.
– Floare, dragă… voce calmă, de om rezonabil …lasă-mă să explic…
– EXPLICĂ!
– Păi după închidere… am plecat acasă!
Floarea se opri.
– Ai… plecat acasă.
– Chiar acasă, da. Direct. Fără opriri.
– Vasile… Floarea arătă spre ceas …sunt DOUĂ NOAPTEA. Crâșma e la două STRĂDUȚE de noi! Strada Teilor și strada Florilor! Scurte, drepte, luminate! 3 ore pentru două străduțe scurte?!
Vasile ridică un deget.
Clipi de câteva ori, adunându-și gândurile cu răbdarea unui om care construiește un argument solid.
Deschise gura.
– Scurte scurte… aprobă din cap cu seriozitate …dar late!
O luni dimineață pe o terasă din centru.
Gigel și Costel, doi prieteni vechi, se întâlniseră la o cafea după ce Gigel trimisese un mesaj scurt și misterios în grup: „Trebuie să vă spun ceva. Față în față.”
Costel ajunsese primul, își comandase o cafea și îl aștepta curios. Când Gigel intră pe ușă, Costel îl examina rapid. Haine bune, odihnit, fără semne de catastrofă vizibilă.
– Băi, ce s-a întâmplat? M-ai speriat cu mesajul ăla!
Gigel se așeză, comandă și el o cafea, și oftă adânc cu răsuflarea unui om care poartă o povară grea.
– Costel, frate… am o veste proastă.
– Spune!
– Șeful m-a concediat.
Costel lăsă cana jos.
– NU! Când?!
– Vineri. Ultimele chei predate, cardul de acces blocat, cutia cu lucrurile mele lăsată la recepție. Tot pachetul.
– Băi, Gigele… Costel puse mâna pe umărul lui …și de ce? Ce s-a întâmplat? Ai avut probleme cu un client? Cu un proiect? Te-a prins că iei pixuri acasă?
Gigel scutură din cap.
– Mai simplu de atât.
– Și?
– M-a concediat pentru că m-am culcat puțin la muncă.
Costel îl privi.
Îl privi din nou.
– Serios? Doar pentru atât???
– Da.
– Băi, Gigele… Costel clătină din cap nevenindu-i să creadă …asta mi se pare exagerat! Toată lumea mai ațipește uneori! Eu am dormit o dată sub birou și nimeni nu a zis nimic! Ai intrat poate la o ședință și ai ațipit? Sau la pauza de masă? Că aia nu contează, e pauza ta! Sau poate pe scaun, cu capul în piept, și te-a văzut cineva…
– Nu chiar în scaun.
– Unde atunci?
– În pat.
Costel se opri.
– La… birou aveați paturi?
– Nu la birou.
– Atunci… Costel începea să aibă un presentiment prost …unde?
Gigel lua o gură lungă de cafea.
Puse cana jos.
Privi spre fereastră.
Privi spre Costel.
– Da… trase aer în piept …m-am culcat cu nevasta lui.
