În această povestire ficțională, un bilet de autobuz devine legământul tăcut dintre doi copii despărțiți în vara anului 1986. Radu rămâne într-un cartier de blocuri, iar prietenul lui, Costică, pleacă la bunici, apoi se mută definitiv la țară. Între scrisori pierdute, adrese schimbate și ani care trec, o bucată de hârtie păstrată într-un penar îl obligă pe Radu să aleagă dacă promisiunile copilăriei mai au rost.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Ultima cursă până la capătul cartierului
În iunie 1986, după serbarea de sfârșit de an, Radu și Costică au urcat într-un autobuz aproape gol. Purtau încă pantalonii bleumarin și cămășile albe ale uniformei, iar cravatele roșii le erau îndesate neglijent în buzunare. Nu aveau o destinație adevărată. Voiau doar să meargă până la capătul liniei și înapoi, înainte ca mamele lor să-i strige de la ferestre.
Cartierul se termina lângă un teren năpădit de buruieni. Dincolo de el se vedeau câteva case joase și stâlpi de electricitate. Costică i-a spus atunci că pleca a doua zi la bunicii din satul Runcu. Părinții lui urmau să elibereze apartamentul de serviciu, iar în toamnă era posibil să nu se mai întoarcă. Radu a crezut că glumește, fiindcă prietenul lui obișnuia să anunțe plecări spectaculoase ori de câte ori pierdea la fotbal.
Promisiunea făcută pe o bancă de lemn
La capătul liniei, taxatoarea le-a cerut să coboare cât timp autobuzul staționa. Cei doi s-au așezat pe o bancă scorojită și au împărțit un corn rămas de la școală. Costică nu mai glumea. I-a dat lui Radu biletul mototolit, perforat într-un colț, și i-a spus să-l păstreze până când se va întoarce. Nu știa dacă avea să fie în septembrie, la iarnă sau peste un an.
Radu a întors biletul pe partea albă și a scris cu un creion chimic: „Ne vedem aici”. Apoi au stabilit că, în prima duminică din fiecare vacanță de vară, la ora cinci după-amiaza, unul îl va aștepta pe celălalt lângă stația din cartier. Era un legământ făcut de doi copii de doisprezece ani, fără martori și fără să înțeleagă cât de încăpățânată poate fi distanța.
Un loc gol în spatele blocului
Costică nu s-a întors în septembrie. Apartamentul familiei lui a fost repartizat altcuiva, iar pe balcon au apărut două covoare puse la aerisit. Radu a început clasa a șaptea fără colegul cu care împărțise banca. La fotbal, în spatele blocului, alt băiat a fost ales portar. Nimeni nu a discutat prea mult despre absență; jocurile continuau, mingea lovea zidul garajelor, iar seara copiii erau chemați acasă.
Prima scrisoare de la Runcu a sosit în noiembrie. Costică povestea despre drumul lung până la școală, despre soba care scotea fum și despre un câine găsit lângă magazinul sătesc. Radu i-a răspuns pe două foi de caiet. A pomenit biletul și întâlnirea din vară. Scrisorile au circulat o vreme, rare și îndoite, purtate de poștaș între două lumi care începeau să nu mai semene.
Duminica în care promisiunea a devenit o povară
În vara următoare, Radu a venit la stație la ora cinci. Avea biletul în buzunarul de la cămașă și a rămas acolo aproape un ceas. Autobuzele opreau, ușile se deschideau cu un șuierat, dar Costică nu cobora. Radu s-a întors acasă supărat și n-a spus nimănui unde fusese. După câteva zile a sosit o vedere: bunicul lui Costică se îmbolnăvise, iar băiatul nu putuse pleca.
A doua vară, Radu era gata să renunțe. Avea alți prieteni, citea romane de aventuri și fusese chemat la ștrand chiar în duminica stabilită. Mama îi spălase cămașa, iar biletul, uitat într-un buzunar, se făcuse cocoloș. L-au întins împreună pe masa din bucătărie, între două foi de ziar. Când mama l-a întrebat de ce ține la o hârtie fără valoare, Radu a răspuns că nu păstrează biletul pentru autobuz, ci pentru omul care trebuia să coboare din el.
Adresa care nu mai ducea nicăieri
În 1989, o scrisoare trimisă la Runcu s-a întors cu o ștampilă neclară și cu mențiunea că destinatarul se mutase. Radu nu avea telefon acasă, iar în sat nu cunoștea pe nimeni pe care să-l întrebe. Pentru prima dată, pierderea legăturii nu mai părea o întârziere, ci un fapt. A pus biletul în penarul vechi și penarul într-o cutie cu insigne, timbre și fotografii de clasă.
Când familia lui Radu a primit un apartament în alt cartier, băiatul a vrut să arunce cutia. Camera trebuia golită repede, iar tatăl lui legase deja cărțile cu sfoară. Radu a ținut biletul deasupra coșului câteva secunde. Îl supăra fiindcă îi amintea de toate după-amiezile în care așteptase degeaba. Totuși, l-a strecurat în portofel. A decis că promisiunea nu însemna să rămână pe loc, ci să poată fi găsit dacă prietenul se întorcea.
Întâlnirea de lângă ghiveciul cu mușcată
În vara lui 1992, Radu a revenit în vechiul cartier pentru a-i duce niște cărți unui fost coleg. Blocul părea mai mic decât îl ținea minte. La parter, pe pervazul casei scării, cineva pusese un ghiveci cu mușcată roșie. Înainte să plece, Radu s-a dus până la stație, deși nu mai era prima duminică de vacanță și nici ora stabilită.
Lângă chioșc stătea un tânăr slab, cu o geantă de pânză pe umăr. Radu l-a recunoscut abia când acesta și-a trecut mâna prin păr, cu vechiul lui gest de portar care aștepta un penalty. Costică venise în oraș pentru acte și căutase blocul, fără să știe că familia lui Radu se mutase. Nu coborâse din autobuzul promis, ci sosise cu un tren de dimineață și mersese mult pe jos.
Ce a rămas din legământul celor doi copii
Radu a scos din portofel biletul subțiat la îndoitură. Inscripția cu creion chimic abia se mai vedea. Costică a râs, apoi a tăcut. I-a povestit că plecase din Runcu după moartea bunicului, că schimbase două adrese și că pierduse caietul în care notase noul domiciliu al prietenului. Și el încercase să trimită o scrisoare, dar plicul se întorsese.
Nu au pretins că anii dispăruți puteau fi recuperați într-o după-amiază. Au mers până la capătul liniei, au coborât și s-au așezat pe aceeași bancă, acum vopsită în verde. Radu i-a înapoiat lui Costică biletul pentru câteva clipe, apoi l-au rupt în două. Fiecare a păstrat câte o jumătate, nu ca să mai aștepte, ci pentru a-și aminti că amândoi încercaseră să se întoarcă.
Peste ani, Radu nu și-a amintit numărul autobuzului și nici cât costase călătoria. A păstrat însă jumătatea de bilet într-o carte, alături de adresa nouă a lui Costică. Promisiunea copilăriei nu fusese îndeplinită la vremea hotărâtă, dar nici uitată: ajunsese la capăt pe un drum mai lung decât își putuseră imagina doi băieți așezați pe o bancă de lemn.
