Această povestire ficțională începe cu o promisiune la coada la lapte, făcută de doi copii într-un cartier de blocuri, în iarna anului 1984. Radu și Dana aveau câte un bidon emailat, mănuși subțiri și convingerea că prietenia lor putea birui orice distanță. Gerul avea să treacă repede, însă jurământul rostit atunci îi va urmări ani la rând.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Rândul format înainte de răsărit
La cinci și jumătate dimineața, ferestrele blocului C4 erau aproape toate întunecate. Doar la etajul al treilea, în bucătăria familiei lui Radu, ardea un bec gălbui. Mama îl trezise în șoaptă și îi pusese în mână un bidon alb, cu marginea ciobită și capac prins de toartă cu o sfoară. Îi spusese să stea la rând și să nu plece până nu venea mașina cu navetele.
În fața alimentarei se adunaseră deja douăzeci de oameni. Unii țineau sacoșe din pânză, alții așezaseră sticle goale în zăpadă, ca să-și păstreze locul. Radu s-a oprit în spatele unei femei cu basma, iar după câteva minute a auzit pași grăbiți. Era Dana, colega lui de bancă și vecina de la scara alăturată, ascunsă până la nas într-un fular vișiniu.
Dana purta un bidon albastru, decorat cu cireșe roșii. Îl primise de la bunica ei și îl păzea cu mare grijă, deși capacul zdrăngănea la fiecare mișcare. S-a așezat lângă Radu, nu în urma lui. Nimeni nu s-a supărat: toți știau că cei doi copii veniseră din același colț al cartierului și că, atunci când apărea laptele, fiecare avea să-și ia locul după sticlele lăsate pe trotuar.
Vestea spusă printre fulgi
La început au vorbit despre teza la matematică și despre săniușul de după garaje. Apoi Dana a tăcut. A tras cu vârful cizmei o dungă în zăpadă și i-a spus că tatăl ei fusese mutat cu serviciul în alt oraș. Familia urma să plece înainte de primăvară. Nu știa unde va locui, la ce școală va merge și dacă va mai avea o colegă care să-i împrumute stiloul când i se termina cerneala.
Radu a crezut că glumește. Cu o zi înainte își făcuseră planuri pentru vacanță: voiau să construiască o fortăreață din zăpadă și să adune bani pentru un aparat de fotografiat la mâna a doua. Când a înțeles că plecarea era hotărâtă, a simțit o furie neclară, îndreptată deopotrivă împotriva tatălui Danei, a orașului necunoscut și a adulților care luau decizii fără să-i întrebe pe copii.
În jurul lor, oamenii își frecau palmele și priveau spre capătul străzii. Aburul respirației se ridica în pâlcuri scurte. Dana și-a scos mănușa dreaptă și i-a întins lui Radu degetul mic. I-a cerut să promită că, indiferent unde vor ajunge, se vor întâlni în același loc în prima duminică din februarie a anului 1994, la ora șase dimineața. Zece ani li se păreau atunci aproape cât o viață întreagă.
Radu și-a agățat degetul de al ei și a acceptat. Ca să nu uite, au hotărât să scrie data pe câte o bucată de hârtie, păstrată într-un obiect care să reziste. Dana a ales bidonul cu cireșe. Radu urma să ascundă biletul în cutia metalică unde ținea timbre, două monede și o insignă veche.
Un bidon răsturnat și prima încercare
Farurile mașinii de aprovizionare au apărut abia după ce se luminase. Rândul s-a strâns, iar vocile au devenit mai ascuțite. Când ușa magazinului s-a deschis, cineva a împins din spate. Bidonul Danei a căzut, s-a rostogolit spre bordură și a fost lovit de o cizmă. Capacul a sărit în zăpada murdară.
Fata a pornit după el, dar locul ei s-a închis imediat. Un bărbat i-a spus să meargă la capătul cozii. Dana era gata să plângă: mama ei îi ceruse să aducă lapte pentru fratele mai mic. Radu avea în față doar patru persoane. Dacă rămânea pe loc, putea cumpăra pentru familia lui; dacă pleca să o ajute, exista riscul să nu mai prindă nimic.
A ridicat bidonul albastru, a găsit capacul și a ieșit din rând. Au mers împreună la capăt, fără să-și spună nimic. După aproape o oră, când au ajuns la tejghea, mai rămăseseră doar două sticle. Vânzătoarea le-a dat câte una, iar Radu a turnat jumătate din laptele lui în bidonul Danei. Gestul nu rezolva toate grijile de acasă, dar pentru ei a fost prima dovadă că promisiunea însemna mai mult decât o formulă șoptită în ger.
Anii în care scrisorile s-au rărit
Dana a plecat în martie. La început, cei doi și-au scris des. Plicurile purtau desene cu blocul, banca din clasă și alimentara văzută din față. Radu îi povestea despre colegi, iar Dana îi descria noua cameră și copacul de lângă fereastră. Fiecare scrisoare se încheia cu aceeași dată: 6 februarie 1994, ora șase.
Cu timpul, răspunsurile au venit mai greu. Radu a schimbat școala, apoi a plecat la armată. Dana a început un liceu departe de casă, iar familia ei s-a mutat din nou. Un plic trimis de Radu s-a întors cu adresa tăiată. Ultima scrisoare a Danei, primită în 1989, nu spunea nimic despre o altă locuință. Doar că nu uitase.
Anii au schimbat cartierul. Alimentara și-a schimbat firma, parterul blocului a fost zugrăvit, iar lângă intrare a apărut un chioșc. Radu a rămas în oraș și s-a angajat la un atelier de reparații. În ianuarie 1994, căutând un certificat într-un sertar, a găsit cutia cu timbre. Biletul îngălbenit era încă acolo, împăturit de patru ori.
Duminica în care nimeni n-a întârziat
În dimineața de 6 februarie, Radu s-a trezit înainte să sune ceasul. A luat bidonul alb din debara, deși mama lui îl folosise ultima dată cu mulți ani în urmă. La șase fără zece era în fața fostei alimentare. Nu mai exista nicio coadă, iar strada părea mai largă decât în copilărie. Ninsoarea veche scârțâia sub pantofi.
La ora șase fix, dinspre stația de autobuz a apărut o femeie cu un fular vișiniu. În mâna dreaptă ținea bidonul albastru cu cireșe, acum zgâriat și decolorat. Radu a recunoscut mai întâi obiectul, apoi mersul grăbit. Dana s-a oprit în fața lui și a râs, fără să găsească imediat cuvintele potrivite.
Nu și-au reproșat scrisorile pierdute și nici tăcerile. Dana i-a arătat biletul păstrat sub căptușeala capacului, protejat într-o bucată de plastic. Radu și-a scos hârtia din buzunar. Cerneala se ștersese pe alocuri, însă data putea fi încă citită.
Au mers până la colț, unde au găsit o cofetărie deschisă, și au stat la o masă de lângă geam. Viețile lor deveniseră diferite, iar întâlnirea nu putea întoarce anii. Totuși, au decis să nu mai lase următoarea revedere în grija unui jurământ îndepărtat. Și-au notat adresele actuale și au stabilit să se vadă din nou peste o lună, la o oră omenească.
Bidonul cu cireșe a rămas la Dana, iar cel alb s-a întors cu Radu în debara. Promisiunea lor nu a păstrat copilăria neschimbată, dar a salvat un drum către ea. În acea dimineață, cei doi au înțeles că prietenia nu se măsoară prin absența despărțirilor, ci prin hotărârea de a reveni atunci când încă mai este posibil.
