O seară de joi, pe la șase.
Bubulina verificase de trei ori că Bulă plecase la pescuit cu băieții și că nu se întoarce până sâmbătă dimineața. Verificase mesajele, sunase să confirme, și primise răspunsul clasic: „Marie, nu mă suna, că acum pun undița!”
Deci totul era în regulă.
Bubulina chemase musafirul.
Musafirul, un domn Fănică, vesel și elegant, sosise cu o sticlă de vin și cu un zâmbet larg.
Stăteau liniștiți, muzică în fundal, lumânări aprinse, atmosferă romantică…
Când se auzi cheia în broască.
– BULĂ?! Bubulina sări în picioare
– CINE?! Fănică sări și el
– SOȚUL MEU!
– ACUM?!
– ACUM!
Fănică privi spre fereastră. Etajul trei. Nu. Privi spre balcon. Același etaj. Nu. Privi spre dulap. Plin cu hainele Bubulinei. Nu. Privi spre pat.
Sub pat.
Se aruncă pe jos și se strecură sub pat cu viteza și agilitatea unui om care nu știa că are această abilitate.
Bubulina aruncă paharul de vin la chiuvetă, sufla lumânările, scutura pernele și deschise ușa cu zâmbetul unui om care se pregătea de culcare complet singur.
– Bulă! voce mirată și puțin prea entuziastă Ce surpriză! Nu te așteptam! De ce ai venit mai devreme?
Bulă intră cu geanta de pescuit în mână și cu expresia unui om care a uitat ceva important.
– Am uitat momeala.
– Momeala.
– Momeala, da. Fără momeală nu prinzi pești.
– Logic.
Bulă puse geanta jos și se uită în jur prin cameră.
Ceva nu era în regulă. Nu știa exact ce, dar douăzeci de ani de căsnicie cu Bubulina îi dezvoltaseră un al șaselea simț.
Mirosea a altfel. Pernele erau prea drepte. Lumânările de pe noptieră erau calde deși stinse.
– Bulă… Bubulina se puse între el și dormitor …ești obosit? Vrei ceva de mâncare? Am făcut ciorbă…
– Am mâncat pe drum. Bulă se mișcă spre dormitor
– Vrei ceai?
– Nu vreau ceai.
– Suc?
– Bubulino… Bulă se opri și o privi …de ce nu mă lași să intru în dormitor?
– Te las! Te las! ea sări din cale cu un pas lateral prea rapid Poftim!
Bulă intră.
Se uită în jur metodic. Ochii lui de pescar obișnuit să caute peștele invizibil în apă tulbure scanară camera cu atenție.
Dulapul. Balconul. Baia.
Și apoi privirea îi coborî spre pat.
O pereche de pantofi bărbătești stăteau lângă pat. Pantofi eleganti. Negri. Lustruiți. Nu ai lui Bulă, care purta papuci în casă.
Bulă se aplecă.
Privi pe sub pat.
Fănică îl privea înapoi cu ochii mari și cu zâmbetul unui om care sperase că nu va fi găsit.
Bulă se îndreptă.
Se întoarse spre Bubulina.
– Bubulino… voce controlată și periculoasă …ce face ăsta sub pat?!
Bubulina nu pierdu nicio secundă.
– Bulă… ridică un deget cu calm desăvârșit …chiar nu știu ce face sub pat…
– NU ȘTII?!
– Nu știu, nu. Dar stai să-l vezi în pat!
O seară de sâmbătă, pe la unsprezece noaptea, în fața unui bar din centru.
Taximetristul Gică stătea cu mașina la bordură, cu geamul deschis și cu radioul în surdină, așteptând clienți. O seară liniștită. Câțiva tineri trecuseră, o familie cu bagaje, o doamnă cu cumpărături.
Și apoi apăru el.
Un bărbat de vreo patruzeci și ceva de ani, cu cravata strâmbă, cu haina pe un umăr și cu mersul unui om care negociază activ cu legile fizicii. Pași largi, traiectorie creativă, expresia fericită și absentă a unui om care a rezolvat toate problemele lumii în cursul serii.
Se opri în fața taxiului.
Privi mașina.
Privi Gică.
Privi mașina din nou, de parcă verifica că e reală.
Deschise portiera din spate cu solemnitatea unui om care ia o decizie importantă și se prăbuși pe banchetă cu un „Of!” satisfăcut.
– Bună seara! Gică întoarse capul Unde mergeți?
Omul ridică un deget autoritar.
– Du-ne și pe noi până… pauză lungă în care căuta adresa în adâncul memoriei …până acasă!
Gică privi spre banchetă.
Privi în față.
Privi în oglinda retrovizoare.
Privi din nou spre banchetă.
Un singur om. Singur cuc. Doar el și cravata lui strâmbă.
– Pe care voi? Că ești singur!
Omul nu păru deloc derutat de această observație. Dimpotrivă, zâmbi larg, de parcă Gică tocmai spusese ceva amuzant la o petrecere.
Se uită în stânga lui.
Se uită în dreapta lui.
Privi spre față, spre Gică.
Și cu vocea unui om care explică ceva absolut evident:
– Păi ce… ridică ambele sprâncene …tu nu mergi?
O după-amiază pe terasa unui restaurant liniștit.
Mihai și Costel, prieteni vechi din facultate, se întâlniseră pentru prima dată după aproape un an. Costel rămase ușor șocat când îl văzu pe Mihai venind spre masă.
Alt om. Complet alt om.
Mai slab. Mai drept în spate. Față odihnită. Ochi limpezi. Haine îngrijite. Emanând o aură de om care a trecut printr-o transformare profundă și e conștient de asta.
– Mihai! Costel se ridică să îl salute Mă, arăți… diferit!
– Arăt bine! Mihai zâmbi și se așeză cu siguranța unui om împăcat cu sine
– Arăți bine, da! Ce s-a întâmplat cu tine? Data trecută când ne-am văzut erai…
– Dezastru ambulant?
– Nu ziceam chiar asta…
– Eu zic. Eram dezastru ambulant, Costel.
Comandară. Costel o bere, Mihai un suc de portocale. Costel observă sucul dar nu comentă.
– Deci ce s-a schimbat?
Mihai se rezemă de spătar cu postura unui om care are o poveste bună și tot timpul din lume să o spună.
– De vreo șase luni am renunțat la jocurile de noroc.
Costel lăsă berea jos.
– Serios?!
– Serios. Îți dai seama câți bani am aruncat în zece ani? Mihai scutură din cap Nu mă mai gândesc la sumă că îmi face rău. Dar am renunțat. Complet.
– Bravo, mă! Asta e greu!
– Și de patru luni nu am mai băut.
Costel privi spre berea lui cu ușoară vinovăție.
– Nicio picătură?
– Nicio picătură. Mihai arătă spre sucul lui Ăsta e noul meu whisky.
– Mă… Costel era impresionat sincer …asta e performanță. Știu cât de mult îți plăcea să bei. La nunta lui Gabi ai băut pentru trei oameni.
– Pentru patru, corect era. Dar nu mai fac asta. Am terminat.
– Și fumatul?
Mihai ridică un deget cu mândria unui campion olimpic.
– De două luni nu am mai fumat!
– MIHAI! Costel bătu cu palma în masă Asta e incredibil! Tu fumai două pachete pe zi!
– Două și jumătate în zilele grele. Dar am terminat și cu asta. Plămânii mei îmi mulțumesc în fiecare dimineață.
Costel se uita la prietenul lui cu admirația sinceră a unui om care știe ce efort presupune fiecare dintre aceste renunțări.
– Mă, Mihai… ridică paharul spre el …ești un exemplu! Jocuri de noroc, alcool, fumat… ai renunțat la toate! Ești un om nou! Felicitări din suflet! Nevastă-ta Geta trebuie să fie în al nouălea cer!
Mihai ciocni sucul cu berea lui Costel.
Luă o înghițitură.
Puse paharul jos.
– Apropo de Geta… zise el liniștit …ieri i-am cerut divorțul.
Costel rămase cu berea la buze.
– I-ai… ce?
– Divorțul.
– Ieri.
– Ieri, da.
– După ce ai renunțat la jocuri, alcool și fumat.
– Exact după aceea.
Costel puse berea jos cu mare atenție, ca pe un obiect fragil.
– Mihai… alese cuvintele cu chirurgicală precizie …și cu ea ce ai avut? Ce ți-a făcut?
Mihai privi spre orizont cu ochii unui filozof care a ajuns la o concluzie după mult timp de reflecție.
– Nimic.
– Nimic?
– Nimic rău. E o femeie bună, Geta. Cumsecade. Harnică. Răbdătoare.
– Și atunci… DE CE DIVORȚEZI?!
Mihai se întoarse spre Costel cu privirea limpede și calmă a unui om care și-a pus ordine în viață și în gânduri:
– Am realizat… pauză scurtă …că nu merită un bărbat ca mine.
