Ora de matematică, clasa a douăsprezecea A, o vineri după-amiază.
Doamna profesoară Ionescu, matematiciană cu douăzeci și cinci de ani de experiență, intrase în clasă cu catalogul sub braț și cu energia unui om care vrea să termine repede că e vineri și are planuri.
Scrisese pe tablă: Șiruri de numere.
– Bun! se întoarse spre clasă Azi recapitulăm șirurile numerice. Simplu, rapid, eficient. Cine e atent termină în douăzeci de minute și restul orei e liber.
Clasa se animă imediat. Douăzeci de minute de matematică pentru o oră liberă? Afacere bună.
– Să începem! doamna Ionescu bătă în tablă Șir simplu, crescător. Eu spun un număr, voi continuați. Pregătiți?
– Pregătiți! clasa în cor
– Dacă am 65… ce urmează?
– 66! mai mulți elevi simultan
– Bine! Dacă am 66?
– 67!
– 67?
– 68!
Doamna Ionescu mergea prin fața tablei cu mâinile la spate, mulțumită. Simplu. Curat. Matematic.
– 68?
– 69!
– Excelent! doamna Ionescu se întoarse spre clasă cu zâmbetul unui profesor satisfăcut Și după 69… ce urmează, copii?
Liniște.
Nu liniștea gânditoare a elevilor care calculează.
O altă liniște. Mai ciudată. Cu zâmbete reținute și priviri schimbate pe sub bănci.
Doamna Ionescu observă liniștea și o interpretă pedagogic.
– Hm! Se pare că e mai greu! Gândiți-vă bine! Ce urmează după 69?
Mai multă liniște. Mai multe zâmbete. Cineva în a treia bancă își acoperi gura cu mâna.
Din ultima bancă, Ioana, o fată cu codițe și cu ochii cei mai inocenți din clasă, ridică mâna cu seriozitatea unui elev model.
– Da, Ioana! doamna Ionescu arătă spre ea, ușurată că cineva răspunde Ce urmează după 69?
Ioana se ridică în picioare.
Își îndreptă uniforma.
O privi pe doamna profesoară drept în ochi.
Și răspunse cu vocea clară și convinsă a unui elev care știe răspunsul corect:
– Apă de gură, doamna profesoară!
Doi tineri scoțieni, Hamish și Fergus, prieteni din copilărie, se întâlnesc întâmplător pe strada principală din Edinburgh într-o dimineață de octombrie.
Hamish mergea cu ghiozdanul în spate și cu cărțile sub braț, cu aerul unui student care are cursuri în zece minute și nu îi pasă. Fergus venea din sens opus, cu mâinile în buzunare și cu expresia unui om care are timp liber și nu știe ce să facă cu el.
– FERGUS! Hamish ridică mâna De unde vii, mă?
– De nicăieri. Fergus se opri
– Unde te duci?
– Nicăieri.
– Bine că te-am întâlnit! Hamish îl bătu pe umăr Nu te-am văzut de… de la începutul semestrului! Cum merge cu facultatea?
Fergus scoase mâinile din buzunare.
Le băgă la loc.
Le scoase din nou.
Privi spre cer cu ochii unui om care are o poveste lungă și nu știe de unde să înceapă.
– Păi… oftă …a trebuit să renunț la studii.
Hamish se opri din mers.
– CE?! Fergus, serios?! De ce?! Mergeai bine! Profesorii te lăudau! Aveai bursa pe semestrul trecut! Cum ai putut să…
– Tatăl meu. Fergus ridică un deget
– Ce a făcut tatăl tău?
– A găsit un ceas de mână stricat.
Hamish clipi.
– Un… ceas.
– Stricat, da.
– Și ce legătură are un ceas stricat cu facultatea ta de medicină?!
Fergus se rezemă de zidul din spatele lui cu postura unui om care a acceptat soarta și acum o explică altora.
– Hamish, tu nu îl cunoști pe tatăl meu.
– Îl cunosc de când eram mici! E domnul McGregor! Om cumsecade, harnic…
– Harnic, DA! Fergus ridică un deget PREA harnic! Omul nu aruncă nimic! NIMIC! Găsește ceva stricat și imediat îl transformă în destin!
– Adică?
– Adică… Fergus începu să numere pe degete …când eram de opt ani a găsit o roabă stricată în spatele casei.
– Și?
– Și a declarat că o să devin constructor. M-a pus să car cărămizi două veri la rând!
– Dar ai scăpat?
– Am scăpat când vărul meu Gordon a spart o fereastră și tata a decis că Gordon va deveni geamgiu. Atenția s-a mutat.
– Aha…
– La doisprezece ani a găsit o bicicletă stricată în garaj.
– Nu…
– Ba da. Doi ani de mecanic de biciclete. Până când câinele vecinilor a mușcat o roată și tata a hotărât că veterinarul e o meserie mai stabilă. Dar nu pentru mine, pentru fratele meu Angus.
– Și tu ai scăpat din nou?
– Am scăpat pentru că în același timp tata a găsit un radio stricat și a decis că eu voi fi electrician. Dar n-a durat că m-am electrocutat ușor și a renunțat la idee.
– Doamne, Fergus…
– La șaisprezece ani a găsit o chitară stricată.
– NU!
– Doi ani de chitară, Hamish. DOI ANI! Până când a găsit și un trombon stricat și a mutat misiunea la sora mea Morag.
– Și cum ai ajuns la medicină?
Fergus zâmbi pentru prima dată în conversație, cu nostalgia unui om care își amintește de o perioadă bună.
– La optsprezece ani tata a găsit un stetoscop stricat la o licitație de obiecte vechi. pauză Pentru prima dată în viață am fost fericit că a găsit ceva stricat. Medicina îmi plăcea! Am intrat la facultate, mergeam bine, visam să fiu chirurg…
– Și acum a găsit ceasul.
– Acum a găsit ceasul. Fergus scoase mâinile din buzunare Luni dimineața, la piața de vechituri. Un ceas de mână elvețian, stricat, pe care l-a luat pe doi bănuți.
– Și a trebuit să renunți la facultate?
– Hamish, frate… Fergus îl privi cu ochii unui om care a acceptat inevitabilul …tu nu înțelegi sistemul. Când tata găsește ceva stricat, nu e o sugestie. E un decret. Vine acasă, pune obiectul pe masă, se așează în fața lui și zice: „Fergus, știi ce înseamnă asta?”
– Și tu ce zici?
– Nimic nu zic! Că știu ce înseamnă! Înseamnă că mâine dimineață mă duc să mă înscriu la cursuri de ceasornicar!
