O sâmbătă dimineața, la cumpărături în mall.
Tăticul, Adrian, mergea de la un magazin la altul cu Andrei, fiul lui de șase ani, care avea o singură misiune în minte de două săptămâni: o tobă. Văzuse una la magazinul de jucării, mare, roșie, cu bețe lucioase, și de atunci nu mai vorbea despre altceva.
Trecuseră pe lângă magazinul de jucării de trei ori deja, și de fiecare dată Andrei încetinise pasul în mod suspect de evident.
– Tata… Andrei se opri din nou în fața vitrinei, cu ochii mari lipiți de geam
– Andrei, am mai trecut pe aici de trei ori.
– Tata, cumpără-mi și mie o tobă!
Adrian se aplecă lângă el, privind toba din vitrină cu ochii unui părinte care a calculat deja consecințele.
– Andrei, dragul meu… vocea lui era plină de îngrijorare parentală sinceră …eu lucrez de acasă, știi asta.
– Știu, tata!
– Lucrez la calculator, la birou, în liniște, cu telefoane importante, cu mailuri serioase…
– Da, tata!
– Ei, dacă îți cumpăr toba asta… Adrian privi spre instrument cu o presimțire dureroasă …n-o să mă mai lași să lucrez în liniște!
Andrei se opri din admirat vitrina.
Se întoarse spre tatăl lui cu o expresie de seriozitate absolută, ca un om care urmează să facă o promisiune solemnă.
– Ba da, tata! vocea lui era plină de convingere sinceră
– Andrei…
– O să bat toba numai când dormi!
O dimineață de luni, în baia familiei Popescu.
Mircea își stabilise un ritual sacru de luni dimineață: cântarul. De câteva luni, de când nevasta lui, Carmen, comentase ușor despre „burtica de la bere”, Mircea se cântărise religios în fiecare săptămână, cu speranța că cifrele vor confirma progresul invizibil pe care îl simțea el.
Carmen stătea în prag, cu peria de dinți în mână, urmărind ritualul cu interes amuzat. Îl văzuse pe Mircea făcând asta de atâtea ori că deja anticipa fiecare mișcare.
Mircea se urcă pe cântar cu solemnitatea unui om care participă la o ceremonie importantă.
Și exact în momentul în care picioarele lui ating platforma, trase burta înăuntru cu toată forța, ținând respirația, cu fața devenind ușor roșie de efort.
Carmen îl privi, clătinând încet din cap.
– Dragul meu… vocea ei avea acea blândețe specifică soțiilor care explică lucruri evidente …degeaba îți tragi burta când te urci pe cântar.
Mircea, încă cu burta trasă și cu respirația ținută, nu putu răspunde imediat. Făcu un semn cu mâna, ca să indice că o ascultă.
– Imposibil să-ți arate mai puține kilograme! Carmen continuă, cu logica unui profesor de fizică Cântarul măsoară masa, nu volumul vizibil! Greutatea ta e aceeași indiferent cum stai!
Mircea expiră încet, lăsând burta să revină la forma ei naturală, dar fără să își schimbe poziția de pe cântar.
– Știu, draga mea… vocea lui era resignată, dar nu surprinsă de observație
Carmen ridică sprânceana, intrigată de răspunsul lui.
– Atunci de ce ți-o tragi?
Mircea se opri o secundă, privind în jos la cifrele de pe cântar care încă se stabilizau.
Ridică privirea spre Carmen cu o expresie absolut sinceră, ca a unui om care explică o strategie perfect logică din punctul lui de vedere:
– Că să văd ce scrie…
Cabinetul doctorului Vasilescu, medic de familie de la țară de peste douăzeci de ani, care văzuse de toate în cariera lui, dar nimic nu îl pregătise pentru ce urma.
Era o dimineață obișnuită de marți. Pacienți obișnuiți, rețete obișnuite, analize obișnuite.
Și apoi ușa se deschise larg și intră Badea Gheorghe, un om de șaizeci de ani, cu mustață stufoasă, cu fața rumenă de la munca la câmp, și cu o sarsana mare, plină ochi, care părea că se rupea la cusături.
– Bună ziua, domn’ doctor! Gheorghe puse sarsana pe scaun cu un zgomot semnificativ de borcane și ceva care suna ca niște cartofi rostogolindu-se
– Bună ziua, Gheorghiță! doctorul ridică privirea de pe dosar Ce mai faceți? Cum vă simțiți?
– Bine, bine, domn’ doctor! Am venit la control, da’ și cu ceva de la noi de la țară!
Gheorghe se apropie de birou, desfăcu sarsana cu mișcări sigure de om obișnuit cu acest tip de „cadou”, și începu să scoată, una câte una, bunătăți.
– Da’ serviți, domn’ doctor! îi întinse primul obiect Îs bune, îs bio, îs de la țară, îs iecologice!
Pe birou ajunseseră deja niște cârnați afumați, care emanau un miros puternic și apetisant.
– Gheorghiță, nu trebuia să… doctorul încercă să protesteze
Dar Gheorghe nu se opri.
Scoase apoi câțiva caltaboși, încă calzi parcă, înveliți în hârtie de ziar.
– Și caltaboșii ăștia, domn’ doctor, i-am făcut chiar eu, de Crăciun! Cu orez, cu maț, cu condimente!
– Gheorghiță, e mult…
Nu se oprise. Scoase jumări, crocante și aromate.
Apoi o bucată generoasă de slană, albă și pufoasă, cu boia presărată pe ea.
Apoi brânză de vacă, în pungă, proaspătă de la dimineață.
– Domn’ doctor, asta e brânza de la vaca noastră, Mărioara! Cea mai bună din sat!
Apoi mere, roșii și mirositoare.
Prune, violete și dulci, din pomul din curte.
Ceapă, în șiraguri, cum se păstrează la țară.
Cartofi, plini de noroi încă, proaspăt scoși din pământ.
Doctorul privi biroul lui, care se transformase, în mai puțin de două minute, dintr-o suprafață de lucru ordonată într-un fel de magazin universal țărănesc.
– Gheorghiță… doctorul își frecă fruntea, jenat …păi bine, măi Gheorghiță, cum să le iau pe toate astea fără bani?
Gheorghe se opri din despachetat, cu o expresie de surpriză sinceră pe față, ca și cum doctorul îi spusese ceva complet absurd.
– NICIO PROBLEMĂ, domn’ doctor!
Și fără să mai zică nimic, Gheorghe duse mâna la buzunarul de la piept și scoase, cu o mișcare hotărâtă, un portofel vechi de piele.
– Am adus și bani!
