O zi obișnuită de marți la biroul firmei „Construct & Dezvolt SRL”.
Noul angajat, Mirel, era la serviciu de doar trei săptămâni, dar deja reușise să se integreze bine în colectiv. Era punctual, harnic, zâmbitor, și părea omul perfect.
Până marți dimineața.
Șeful, domnul Director Vasilescu, un om de cincizeci de ani cu expresia unui contabil și sufletul unui detectiv, îl chemase pe Mirel în birou cu un zâmbet enigmatic care nu prevestea nimic bun.
Mirel intrase, se așezase pe scaunul din fața biroului și zâmbise cu toată sinceritatea unui om care nu știa că urmează ceva.
– Bună dimineața, domnule director!
– Bună dimineața, Mirel! directorul împletise mâinile pe birou, calm Stai jos, stai jos. Vreau să te întreb ceva înainte să începem ziua.
– Sigur, domnule director! Mirel se așeză, relaxat
Directorul Vasilescu se ridică de pe scaun, se plimbă puțin prin spatele biroului, cu mâinile la spate, ca un om care pregătește o întrebare filosofică importantă.
– Mirel… el se opri lângă fereastră, privind spre oraș …crezi că există viață după moarte?
Mirel clipi.
Nu era întrebarea la care se așteptase la ora opt dimineața, înainte de prima cafea. Dar era noul angajat. Nu putea să pară nepoliticos.
Se gândi serios, cu expresia unui om care ia întrebările filosofice în serios.
– Da, domnule director! el răspunse cu convingere Cred că există. Din motive religioase și… filosofice. Viața are un sens mai profund decât…
– Excelent! directorul se întoarse brusc, cu zâmbetul unui om care tocmai primise răspunsul perfect Atunci totul este cum nu se poate mai bine!
Mirel se opri din discursul lui filosofic.
– Cum… cum adică, domnule director?
Directorul se așeză înapoi în fotoliu, deschise un sertar, și scoase un carnet pe care îl consultă cu atenție.
– Ieri, Mirel… el ridică privirea spre el …ai plecat mai devreme de la serviciu.
Mirel deveni ușor mai precaut.
– Da, domnule director… el se îndreptă în scaun …vă rog să mă scuzați, a fost o situație urgentă. O înmormântare. Soacra mea, din păcate.
– Îmi pare rău pentru pierdere. directorul părea sincer pentru o secundă
– Mulțumesc. Era o femeie…
– A murit, deci.
– Da, din păcate.
– A soacrei tale.
– Da. Mirel nu înțelegea unde mergea conversația
– Soacra ta. Decedată. Înmormântată ieri.
– Corect. Mirel începea să simtă o presimțire proastă
Directorul Vasilescu deschise carnețelul la pagina relevantă, puse degetul pe o notă, și ridică privirea spre Mirel cu expresia unui om care urmează să livreze o veste surprinzătoare.
– Ei bine… pauză dramatică …după ce ai plecat tu ieri la înmormântarea soacrei tale… el tăcu o secundă …a trecut pe aici ca să te vadă.
Cabinetul psihologului, o marți după-amiaza.
Doamna Valentina Florescu, cincizeci și doi de ani, contabilă șefă la o firmă de import-export, intrase în cabinet cu geanta strânsă la piept și cu fața unui om care nu a dormit bine de mult timp.
Psihologul, doctorul Andrei Popescu, tânăr, cu ochelari rotunzi și cu expresia caldă specifică oamenilor care ascultă profesional, o invitase să se așeze și așteptase să înceapă ea.
Doamna Valentina nu avusese nevoie de mult timp.
– Nu mai pot să dorm, domnule doctor! ea puse geanta pe jos cu un zgomot semnificativ De luni de zile! Mă culc, închid ochii, și imediat încep gândurile!
– Ce fel de gânduri? doctorul notă discret
– TOATE! Factura de la furnizorul din Germania care nu a venit! Proiectul de buget pentru trimestrul patru! Angajatul care a greșit declarația la ANAF! Robinetul din baie care picură! Lista de cumpărături! Programarea la stomatolog pe care o amân de trei luni!
– Înțeleg…
– ȘI CÂND REUȘESC SĂ MAI ADORM, VISEZ EXCEL-URI! COLOANE, RÂNDURI, FORMULE! DOCTORE, AM VISAT ODATĂ CĂ SUMA NU BATEA ȘI M-AM TREZIT LA TREI NOAPTEA SĂ VERIFIC LAPTOPUL!
– Doamnă Florescu… doctorul puse pixul jos cu blândețe …cred că am identificat problema.
– AȘA?
– Da. el se aplecă ușor spre ea Doamnă, pentru a dormi liniștită nu trebuie să mai luați problemele în pat cu dumneavoastră.
Doamna Valentina privi spre doctor.
Privi spre mâinile ei.
Privi din nou spre doctor.
– Știu… ea oftă adânc
– BINE! doctorul se relaxă, mulțumit că pacienta era receptivă Deci suntem de acord! Seara, înainte de culcare, lăsați grijile deoparte, poate scrieți o listă cu tot ce vă preocupă, și…
– Dar soțul meu nu vrea să doarmă pe canapea.
O dimineață de joi în reședința impunătoare a domnului Reginald Pemberton-Smythe, un englez de modă veche, cu mustață îngrijită și cu principii ferme legate de ce constituie un fleac și ce nu.
Reședința era dotată cu toate facilitățile unui om care nu duce lipsă de nimic: bibliotecă cu șemineu, sufragerie cu candelabru, grădină cu fântână arteziană și, în salonul principal, un Steinway & Sons din 1897, negru, lustruit, care cântărise aproximativ 480 de kilograme când fusese adus și nu devenise mai ușor de atunci.
John, majordomul, un om de cincizeci de ani cu expresia neutră a unui profesionist care a supraviețuit douăzeci de ani în serviciul familiei Pemberton-Smythe, tocmai terminase de aranjat florile de pe holul principal când clopoțelul de chemat servitorii sună discret din direcția bibliotecii.
Se îndreptă spre bibliotecă cu pași măsurați.
– Ați sunat, Sir?
Domnul Pemberton-Smythe stătea în fotoliul lui preferat, cu ziarul în mână, cu ceașca de ceai lângă el și cu expresia unui om care tocmai realizase ceva neplăcut.
– John, adu-mi te rog pianul!
John nu clipi.
Nu pentru că nu ar fi vrut să clipească. Ci pentru că douăzeci de ani de majordomat îl antrenaseră să nu clipească la comenzi indiferent cât de neobișnuite ar fi.
– Pianul, Sir?
– Pianul, da. Cel din salon.
– …Steinway-ul, Sir?
– Avem alt pian, John?
– Nu, Sir.
– Atunci da, Steinway-ul.
John rămase în ușă, procesând cererea cu profesionalism absolut. Pianul cântărea 480 de kilograme. Era în salonul de la etajul unu. Scările aveau o curbă de 90 de grade la mijloc. El era singur în casă, doamna bucătăreasă plecând la piață.
– Doriți să cântați, Sir? el puse întrebarea cu speranța că răspunsul va clarifica situația
– Nu. domnul Pemberton-Smythe întoarse pagina ziarului cu calm desăvârșit
– Nu…
– Dar mi-am uitat telefonul pe pian… el ridică privirea spre John cu o expresie de scuze sincere …și nu vreau să te deranjez pentru un fleac!
