Într-un oraș liniștit trăia Mișu, un bărbat de treizeci și opt de ani cunoscut în tot cartierul pentru un singur lucru: lenea lui legendară.
Nu era o leneveală obișnuită. Era o artă. O filozofie de viață. O dedicare totală față de principiul că orice lucru care poate fi amânat TREBUIE amânat.
Mișu nu avusese loc de muncă de șapte ani. Motivul oficial era că „piața nu îi oferea condiții optime”. Motivul real era că interviul de angajare presupunea să te îmbraci și să ieși din casă, două activități pe care Mișu le considera extravagante.
Vecina lui, doamna Floarea, povestea că în trei ani l-a văzut în stradă de două ori. O dată la cutia poștală și o dată când a coborât să ia pizza de la livrare pentru că liftul era stricat și îi era foame rău.
Mișu mânca, dormea, se uita pe telefon și dormea din nou.
Patul lui era centrul universului. Nu ieșea din pat dacă nu era absolut necesar. Și standardele lui pentru „absolut necesar” erau creative.
Toaleta? Necesar.
Mâncare? Necesar.
Deschis fereastra? Dezbatere filosofică în curs.
Ridicat să ia telecomanda de pe jos? Privit la același canal două ore.
Într-o marți dimineață, la ora unsprezece, Mișu se afla în habitatul lui natural: patul.
Dormea. Sau poate era treaz. Granița era neclară chiar și pentru el.
Și apoi se întâmplă nenorocirea.
Se întoarse pe o parte.
Ceva în ecuilibrul universal se schimbă.
Și Mișu căzu din pat.
BUUM!
Stătea pe parchet, privindu-și patul de jos, realizând că această situație necesita o rezolvare. Dar ridicatul… presupunea efort.
Stătu pe jos zece minute, analizând opțiunile.
Sună la 112.
– Alo, urgențe!
– Da, bună ziua… am căzut din pat și nu mă pot ridica.
Pauza de la capătul firului fu semnificativă.
– …căzut din pat?
– Din pat, da.
– Și… vă doare ceva?
– Sufletul.
Ambulanța sosi în cincisprezece minute. Paramedicii găsiră un bărbat perfect conștient, fără răni vizibile, întins pe parchet lângă pat, cu plapuma trasă pe el pentru că îi era frig.
– Cum v-ați acoperit cu plapuma dacă nu vă puteți ridica? întrebă un paramedic.
– Am tras-o de pe pat. Aia mă pricep s-o fac.
La spital, doctorul Gheorghescu, un om cu treizeci de ani de experiență care credea că a văzut tot, intră în salon cu dosarul lui Mișu.
Citi. Reciti. Privi pacientul care stătea pe patul de spital cu expresia unui om în vacanță.
– Deci… doctorul alese cuvintele cu grijă …ați căzut din pat?
– Din pat, da.
– Și cum ați căzut?
– M-am întors pe o parte. Prea entuziasmant pentru condițiile date.
Doctorul examina. Tensiunea. Reflexele. Mobilitatea. Toate bune. Omul era perfect sănătos. Cazul cel mai ciudat din luna respectivă. Poate din an.
Dar doctorul era un om serios. Serios și, în dimineața aceea, ușor malițios.
Se îndreptă de spate.
Îl privi pe Mișu cu expresia unui medic care urmează să livreze un diagnostic grav.
– Domnule Mișu… voce profundă și îngrijorată …am efectuat toate investigațiile necesare.
Mișu ridică privirea de pe telefonul pe care îl găsise undeva.
– Și?
– Mi-e teamă că am o veste foarte proastă.
Mișu puse telefonul jos. Ceva în tonul doctorului îl făcu să fie atent. Prima dată după mulți ani când era cu adevărat atent la ceva.
– Ce veste?
Doctorul Gheorghescu puse dosarul jos.
Împleti mâinile cu solemnitatea unui om care spune ceva irevocabil.
– Nu vei mai putea munci niciodată!
Liniște în salon.
Mișu procesă informația.
Fața lui trecu prin mai multe expresii în mai puțin de trei secunde.
Șoc.
Confuzie.
Procesare.
Și apoi…
Lumină.
Fața lui Mișu se transformă treptat, ca răsăritul soarelui, dintr-o expresie de om speriat în expresia unui om care tocmai a primit cea mai bună veste din viața lui.
Ochii i se umplură de lacrimi.
De fericire.
– Îți mulțumesc, doctore… vocea îi tremura de emoție autentică …dar care este vestea proastă???
O seară liniștită în casa lui Bulă și a Bubulinei.
Bulă stătea în fotoliul lui preferat, cu telecomanda în mână și cu un gând care îi rodea mintea de ceva vreme. Unul din acele gânduri pe care un bărbat înțelept le ține pentru el.
Bulă nu era întotdeauna un bărbat înțelept.
Bubulina tricota pe canapea, cu ochelarii pe nas și cu expresia concentrată a unui om care numără ochiuri.
Meciul de la televizor era la pauză. Moment periculos. Moment în care Bulă gândea.
– Bubulino… Bulă o privi pe sub sprâncene
– Mmm? fără să ridice privirea de la tricotat
– Dacă m-ai prinde cu alta… ce mi-ai face?
Bubulina numără în gând: douăzeci și trei, douăzeci și patru…
– Sincer? fără să ridice privirea
– Sincer, Bubulino! Bulă se îndreptă în fotoliu cu curiozitatea unui om care crede că știe răspunsul
Bubulina lăsă tricotatul în poală.
Își scoase ochelarii.
Îi șterse metodic.
Îi puse la loc.
Ridică privirea spre Bulă cu calmul desăvârșit al unui om care a gândit la această întrebare de mult timp și are un răspuns pregătit.
– Bulă… voce blândă și egală …ți-aș face o poză!
Bulă clipi.
Nu era răspunsul la care se așteptase.
Se așteptase la țipete. La amenințări. La inventarul complet al ustensilelor din bucătărie și modul în care ar putea fi folosite.
O poză era… neașteptat de civilizat.
– O… poză?
– O poză, da.
Bulă procesă. Ceva nu era în regulă cu răspunsul ăsta. Era prea calm. Prea simplu.
– De ce?
Bubulina ridică tricotatul la loc.
Își puse ochelarii înapoi.
Reluă număratul ochiurilor.
Și fără să clipească, fără să ridice privirea, cu vocea unui om care anunță vremea de mâine:
– Ca să ți-o pun pe cruce.
