Un bar liniștit, joi seara.
Ion și Vasile, prieteni din copilărie, ocupau masa lor tradițională din colțul din dreapta. Aceeași masă de douăzeci de ani. Barmanul știa ce comandă fără să întrebe.
Vorbiseră despre fotbal. Despre politică. Despre vecini. Despre prețuri. Subiecte serioase, de bărbați cu experiență.
La a treia bere, conversația devenise mai filozofică. Cum se întâmplă întotdeauna la a treia bere.
Ion privea în paharul lui cu expresia unui om pe cale să facă o mărturisire importantă. Vasile mânca alune și se uita la meci pe televizorul din colț.
– Mă, Vasile… Ion puse paharul jos cu solemnitatea cuvenită momentului
– Mm? fără să se întoarcă de la meci
– Știi ce-mi place mie cel mai mult la nevastă-ta?
Vasile se întoarse de la meci.
Încet.
Foarte încet.
Cu mișcarea unui om care a auzit o întrebare și vrea să se asigure că a auzit-o corect înainte să reacționeze.
– Nu, mă, ce? răspunse Vasile, holbându-se
Ion nu păru să observe holbatul. Sau poate că îl văzu și continuă cu curajul specific celei de-a treia beri.
– Că e frumoasă și supusă, mă!
Liniște la masă.
Pe televizor, mingea intră în poartă. Nimeni nu se uită la meci.
Vasile puse alunele jos.
Puse și paharul jos.
Se îndreptă în scaun cu postura unui om care pregătește o conversație serioasă.
– Bine, mă… voce controlată și egală …frumoasă știu că e. Mersi că o observi și tu. pauză Dar cum adică… supusă?
Ion ridică privirea din pahar.
Văzu fața lui Vasile.
Văzu ochii lui Vasile.
Văzu în ochii lui Vasile o întrebare care nu era cu adevărat o întrebare, ci mai degrabă un avertisment diplomatic.
Și creierul lui Ion, puțin îngreunat de trei beri dar nu chiar oprit, începu să proceseze în viteză maximă.
Ce am zis?
Ce am vrut să zic?
Diferența dintre ce am zis și ce am vrut să zic?
Cât de mare e diferența?
Cât de mare e Vasile?
– Adică… Ion ridică un deget, căutând cuvintele cu disperarea unui om care caută cheia de la casă în buzunare și nu o găsește …supusă greșelii am vrut să zic, mă, Vasile…
O dimineață de sâmbătă în cartier.
Costică ieșise în grădină cu cafeaua în mână, cum făcea în fiecare weekend, să se bucure de liniștea dimineții și de aerul proaspăt.
Liniștea durase exact trei minute.
Vecinul lui, Gică, apăru la gard cu fața unui om care vine să facă o reclamație oficială. Deși era sâmbătă dimineața. Deși Costică abia începuse cafeaua.
– Costică! Gică bătu în gard Costică, un cuvânt!
Costică oftă discret, puse cafeaua pe masă și se îndreptă spre gard cu expresia unui om care știe că liniștea s-a terminat.
– Bună dimineața, Gică.
– Nu e bună dimineața! Gică arătă spre Rex, câinele lui Costică, care dormea liniștit la umbra unui pom Câinele tău, Costică!
Rex ridică o ureche, identifică subiectul conversației ca nefiind mâncare, și o lăsă la loc.
– Ce a făcut Rex?
– Ce a făcut?! Gică se îndreptă de spate cu indignarea unui om care pregătea un discurs Câinele tău mi-a mușcat soacra!
Costică privi spre Rex.
Rex dormea.
– Când?
– Acum două săptămâni! Prima dată!
– Prima… dată?
– Prima dată din TREI!
Costică lăsă cafeaua pe gard.
– Trei?!
– DE TREI ORI, Costică! Gică ridică trei degete O dată la gleznă, o dată la mână când a vrut să îl alunge, și ieri… ieri la… coborî vocea …la posterior!
Costică privi spre Rex care dormea beatific la umbră.
Privi spre Gică.
Privi din nou spre Rex.
– Și de ce nu mi-ai spus după prima dată?
– Că am crezut că e accident! După a doua am crezut că e obicei prost! Dar a treia oară, Costică… a treia oară e strategie! Câinele tău are un plan împotriva soacrei mele!
– Rex nu face planuri, Gică…
– Rex FACE planuri! Are memorie selectivă! Pe mine nu m-a mușcat niciodată! Pe nevastă-mea nu! Pe copii nu! Doar pe soacra mea! Și de TREI ori!
Costică privi spre Rex cu un interes nou.
Rex deschise un ochi, îl privi pe Costică, și îl închise la loc.
– Vai, mii de scuze, Gică! Costică luă o față serioasă și îngrijorată Câinele ăsta e incorigibil! Nu știu ce să fac cu el!
– Nici eu nu știu ce să faci! Dar trebuie să faci CEVA! Soacra mea nu mai poate să stea în curte! Stă în casă cu ușa închisă și îmi face morală mie că nu controlez animalele! Mie, Costică! Parcă eu l-am trimis pe Rex!
– Îmi pare rău, Gică, sincer…
– Îmi pare rău nu rezolvă nimic! Ce faci cu câinele?!
Costică privi spre Rex.
Rex sforăia ușor.
Privi spre Gică care stătea la gard cu fața roșie și cu cafeaua lui răcită în mână.
Privi spre casa lui Gică de unde se auzea, vag, vocea soacrei care explica cuiva ceva cu gesturi largi.
Și atunci Costică puse mâna pe gard și îl privi pe Gică drept în ochi cu expresia unui om care tocmai luase o decizie de afaceri importantă:
– Gică…
– Ce?
– Vinde-mi-l mie!
