Mircea venise acasă mai devreme, fapt rar dar nu impposibil. Întâlnirea de la birou se anulase, traficul fusese surprinzător de lin, și se gândise că ar putea profita de timpul liber pentru o cafea liniștită și ceva relaxare.
Deschise ușa apartamentului cu cheia lui, intră în hol, lăsă geaca pe cuier ca de obicei și se îndreptă spre dormitor să se schimbe în haine de casă.
Deschise ușa dormitorului.
Și se opri în prag.
Pe pat, soția lui, Carmen, era într-o situație extrem de… activă. Cu un bărbat. Care nu era el.
Mircea stătea în prag, cu mâna încă pe clanță, procesând scena cu viteza unui calculator vechi care încarcă o pagină grea.
– Voi… vocea îi era nesigură …ce faceți aici?
Carmen, fără să se deranjeze din mișcări, fără să întrerupă ritmul, fără să arate vreo urmă de panică sau jenă, se întoarse spre bărbatul de lângă ea cu o privire de satisfacție profesională.
– Vezi… zise ea calmă, ca și cum comenta vremea …ți-am zis eu că nici nu-și va da seama ce se întâmplă.
O seară liniștită de marți.
Sau ar fi trebuit să fie liniștită, dacă Mărioara, fiica lui Vasile, nu ar fi decis că e momentul perfect pentru a-și exersa talentul muzical. Un talent pe care numai familia, din pură loialitate biologică, îl considera talent.
Mărioara cânta de la opt seara. Acum era unsprezece.
Vasile stătuse în sufragerie, încercând să se concentreze la televizor, dar vocea Mărioarei traversa pereții cu o eficiență demnă de admirat din punct de vedere acustic, dar groaznică din toate celelalte puncte de vedere.
Și exact când Vasile se gândea că lucrurile nu pot fi mai rele, începu și câinele vecinului.
Un urlet lung, ascuțit, plin de durere existențială canină, care se sincroniza perfect cu notele înalte ale Mărioarei. Ca un duet involuntar. Un duet groaznic.
Vasile rezistă o oră.
Apoi încă o jumătate de oră.
Apoi luă telefonul.
Formă numărul vecinului, Costel, cu degetele care tremurau ușor de la nervi acumulați.
Bip. Bip.
– Alo? vocea lui Costel, somnoroasă
– Vecine! Vasile nu mai avea răbdare pentru formalități De ce nu vă liniștiți câinele?!
Costel se trezi instant, alarmat de tonul vecinului.
– S-a întâmplat ceva?! E bine? L-a mușcat ceva? A intrat cineva în curte?
– Aseară a schelălăit… Vasile respira greu …cât a cântat fiica mea!
Liniște la celălalt capăt al firului.
O liniște lungă.
O liniște care se umplea, încet, cu o tăcere apăsătoare.
– Costel? Vasile, nerăbdător Ai auzit ce am zis?
– Am auzit. vocea lui Costel devenise neutral și extrem de calmă
– Și?! Faci ceva cu câinele ăla?!
Se auzi un oftat lung la celălalt capăt al firului. Genul de oftat care precede o adevăr neplăcut dar necesar.
– Vasile…
– Ce?
– Fiica dumneavoastră a început.
Doi prieteni, Cristi și Mihai, se întâlnesc la o bere de joi seara.
Cristi vine cu o expresie de om epuizat emoțional, se așază pe scaun cu un oftat dramatic și își comandă berea fără să își dea jos geaca, semn că ziua a fost grea.
– Frate… Cristi își freacă fața cu mâinile …iubita mea a găsit un rimel la mine în mașină.
Mihai lasă berea jos imediat, cu interes total.
– OOOH! Și ce a zis?! Te-a întrebat ale cui sunt?!
– M-a întrebat, da! Cu fața aia, știi tu fața aia de procuror!
– Și tu ce i-ai zis?!
Cristi sorbi din bere cu mâna ușor tremurândă.
– Că o înșel.
Mihai se opri cu paharul la mijlocul drumului spre gură.
– CE?! I-ai zis că o ÎNȘELI?! De ce, frate?! Aveai vreo explicație mai bună!
– NU AVEAM, MIHAI! Cristi puse berea jos cu putere Stai să-ți explic situația completă!
– Spune!
Cristi respiră adânc, pregătindu-se pentru mărturisirea completă.
– De trei luni vând produse Avon.
