În această povestire ficțională, locul bunicului la capul mesei tulbură o duminică aparent obișnuită din toamna anului 1977. Într-un apartament de bloc, între mirosul de friptură cu cartofi și clinchetul tacâmurilor, două surori încearcă să păstreze aceeași rânduială, dar fiecare o înțelege altfel. O simplă mutare de scaun scoate la iveală o rivalitate veche și teama că familia nu va mai rămâne așa cum fusese.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Masa întinsă în sufrageria mică
De la nouă dimineața, apartamentul Elenei mirosea a usturoi, cimbru și carne rumenită. Tava stătuse aproape două ceasuri în cuptorul aragazului, iar cartofii prinseseră margini aurii. Pe masa desfăcută în mijlocul sufrageriei, Elena întinsese fața albă, păstrată pentru duminici, și pusese farfuriile cu dungă albastră. Lângă platoul cel mare așezase un borcan cu murături, turnate într-un castron de sticlă groasă.
Pe bufet, radioul murmura încet o emisiune muzicală. Copiii fuseseră trimiși să se spele pe mâini, iar Sandu, soțul Elenei, tăia pâinea în felii egale. Mai lipseau doar sora ei, Maria, și bunicul Pavel. Veneau împreună de la casa bătrânului, aflată la două stații de autobuz. De când rămăsese văduv, bunicul lua masa când la una dintre fete, când la cealaltă, fără să spună vreodată unde îi plăcea mai mult.
Scaunul mutat lângă fereastră
Înainte să sune soneria, Elena trase scaunul greu de la capătul mesei și îl puse lângă fereastră. Spunea că acolo era mai multă lumină și că bunicul putea sta cu spatele sprijinit de perete. La capăt așeză un scaun mai îngust, destinat Mariei. Mișcarea părea practică, însă Sandu se opri din tăiat pâinea. Știa că, în casa părinților lor, Pavel stătuse întotdeauna la capul mesei, chiar și când nu mai rămăseseră decât mămăliga și o strachină cu lapte.
Când Maria intră, cu basmaua bunicului într-o mână și o sacoșă de mere în cealaltă, observă schimbarea dintr-o privire. Nu spuse nimic. Îl ajută pe Pavel să-și scoată paltonul, apoi își trecu degetele peste spătarul scaunului mutat. Elena îi răspunse printr-un zâmbet scurt. Între ele se așternu acea politețe ascuțită pe care copiii n-o înțelegeau, dar din cauza căreia încetau să mai alerge.
Două surori și aceeași rânduială
Pentru Maria, locul bunicului la capul mesei nu era un moft. După moartea mamei lor, ea rămăsese mai aproape de casa părintească: ducea lemne, spăla perdelele și îi pregătea lui Pavel cămășile curate. Considera că scaunul acela îi păstra bătrânului autoritatea și demnitatea. Dacă îl mutau la margine, i se părea că îl mutau, încet, și din viața lor.
Elena vedea lucrurile altfel. Ea găzduia cele mai multe mese, gătea, strângea și făcea loc într-o sufragerie unde abia încăpeau șapte oameni. În plus, îi rămăsese în minte o frază spusă de Maria cu luni înainte: că la ea friptura ieșea mai fragedă și că bunicul mânca mai bine. Mutarea scaunului era, fără ca Elena să recunoască, răspunsul la acea înțepătură. În propria casă, voia să hotărască singură cine și unde se așeza.
Tăcerea de lângă platoul cu friptură
Toți se așezară, dar bunicul rămase o clipă în picioare. Privi capătul mesei, apoi scaunul de lângă fereastră. Maria se repezi să îndrepte lucrurile. Spuse că lumina îl supără și apucă spătarul scaunului îngust. Elena puse lingura de servit jos, puțin prea tare. Îi răspunse că ea aerisise camera și știa unde era curent. Niciuna nu ridică vocea, însă fiecare cuvânt cădea ca un tacâm scăpat pe gresie.
Sandu începu să împartă friptura, sperând că foamea va potoli disputa. Copiii își studiau cartofii. Maria spuse că unele lucruri nu se schimbă doar fiindcă masa se află în altă casă. Elena îi răspunse că rânduiala nu înseamnă să dai porunci în sufrageria altuia. Bunicul asculta cu mâinile sprijinite în baston. Nu părea furios, ci mai curând obosit, ca și cum ar fi recunoscut în cearta lor ecoul unor neînțelegeri mult mai vechi.
Hotărârea bunicului Pavel
Pavel se apropie de masă și, spre surprinderea tuturor, luă scaunul de la capăt. Îl ridică puțin, refuzând ajutorul lui Sandu, și îl trase pe latura lungă, între cele două surori. Apoi se așeză și își puse șervetul pe genunchi. Le spuse că, atunci când erau mici, fiecare voia să stea lângă el, iar mama lor le schimba locurile ca să nu se certe. Acum aveau case, copii și destule griji, dar se luptau tot pentru același lucru: dovada că una îi era mai apropiată decât cealaltă.
Bătrânul nu le mustră. Le ceru doar să-i dea câte un cartof și să nu lase friptura să se răcească. Mâncă încet, lăudă murăturile Elenei și merele aduse de Maria. Apoi le spuse că un om nu rămâne capul familiei fiindcă stă la marginea îngustă a mesei. Rămâne atât timp cât ceilalți îl întreabă ce mai face și au răbdare să-i asculte răspunsul. Vorbele lui, rostite fără solemnitate, le făcură pe surori să-și plece privirea.
O duminică așezată din nou
După masă, Maria adună farfuriile fără să mai întrebe dacă poate. Elena o lăsă, apoi puse apa la încălzit și începu să șteargă platoul. În bucătăria îngustă, printre aburi și miros de detergent, Maria recunoscu faptul că vorbise prea des ca și cum numai ea știa ce îi trebuia tatălui lor. Elena mărturisi că mutase scaunul nu pentru lumină, ci din ambiție. Nu se îmbrățișară și nu plânseră. Își împărțiră vasele, cum făcuseră cândva treburile în casa părintească.
În sufragerie, Pavel le arăta nepoților cum se împăturește o batistă într-un buzunar de haină. Radioul cânta mai tare, iar după-amiaza cobora cenușie peste blocuri. La plecare, bătrânul nu ceru ca scaunul să fie pus la loc. Elena îl așeză totuși la capătul mesei, iar Maria o ajută să strângă fața albă fără să comenteze. De atunci, la mesele lor, Pavel stătea unde îi era mai comod. Nimeni nu mai confunda locul de pe scaun cu locul din familie.
Duminica aceea nu a vindecat dintr-odată toate orgoliile celor două surori, dar le-a obligat să vadă ce ascundeau în spatele rânduielii. Friptura s-a terminat, farfuriile au fost puse în bufet, iar disputa a rămas ca o lecție discretă: tradițiile pot ține familia împreună numai dacă nu devin arme între cei care încearcă să le păstreze.










