Amintiri

Mingea sub mașina vecinului, într-o după-amiază din 1986

Mingea sub mașina vecinului a fost începutul unei certe pe care patru copii aveau s-o țină minte până la sfârșitul vacanței. Într-un sat românesc din vara lui 1986, o simplă minge de cauciuc putea fi o avere, iar teama de pedeapsă cântărea uneori mai mult decât prietenia. Povestirea de mai jos este ficțională, dar păstrează atmosfera și micile griji ale copilăriei de atunci.

Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.

Poarta din două cărămizi

Pe ulița lor, poarta de fotbal era făcută din două cărămizi ciobite, așezate la marginea drumului. Terenul începea lângă fântână și se termina înaintea podețului de la casa lui nea Sandu. Nu era drept, nici măcar pe jumătate. Avea șanțuri uscate, pietricele și câteva smocuri de iarbă pe care copiii le declaraseră, printr-o regulă știută numai de ei, „în afara terenului”.

În după-amiaza aceea de iulie, asfaltul șoselei județene sclipea în depărtare, dar ulița rămăsese acoperită cu praf fin. Doru venise cu mingea lui roșie de cauciuc, primită de la un unchi. O ținea de câteva săptămâni învelită într-un prosop, pe fundul lăzii din camera bună. Mama îl lăsa să se joace cu ea numai dacă promitea s-o aducă întreagă acasă.

Cu el mai erau Mircea, Sile și Anuța, sora mai mică a lui Mircea, pe care băieții o primeau în poartă fiindcă se arunca după minge fără să se teamă că-și julește genunchii. Jucau desculți ori în sandale, cu porțile strâmbe și scorul schimbat după fiecare neînțelegere. Din când în când, se opreau pentru câte o căruță, apoi reluau meciul din locul în care credeau că rămăsese mingea.

Șutul care a oprit jocul

La unsprezece la zece pentru echipa lui Mircea, Sile a tras prea tare. Mingea a lovit una dintre cărămizi, a sărit spre gard și s-a rostogolit tocmai sub Dacia crem a lui nea Sandu, parcată în fața porții. Copiii au amuțit. Mașina era singura de pe uliță și vecinul o spăla în fiecare duminică, folosind o găleată emailată și o cârpă veche.

Doru s-a aplecat și a privit sub caroserie. Mingea se vedea în umbră, aproape de roata din spate. Ar fi încăput să întindă mâna după ea, dar pe aripa mașinii era o zgârietură lungă, proaspătă. Nu știa dacă fusese acolo înainte. În mintea lui, cele două lucruri s-au legat imediat: mingea ajunsese sub mașină, deci zgârietura avea să fie pusă pe seama lor.

„Tu ai dat!”, a spus Mircea către Sile. Sile a răspuns că Doru pusese cărămizile prea aproape de gard. Anuța le-a zis să scoată mingea și să termine cu gălăgia. Dar Doru s-a ridicat brusc și a hotărât că nimeni nu se atinge de ea. Dacă nea Sandu îi prindea lângă mașină, avea să-i spună mamei lui. Iar acasă îl așteptau nu doar cearta, ci și pierderea mingii pentru tot restul verii.

O ceartă mai mare decât ulița

Mircea nu voia să plece. Spunea că mingea era a lor cât timp jucau împreună și că n-o puteau abandona din pricina unei zgârieturi pe care, poate, o făcuse o creangă. Doru i-a răspuns că era ușor să fii curajos cu lucrul altuia. Vorbele au devenit mai ascuțite. Sile s-a retras lângă șanț, iar Anuța a rămas între băieți, cu palmele pline de praf.

În cele din urmă, Mircea s-a lăsat în genunchi și a întins brațul sub mașină. Doru l-a apucat de cămașă și l-a tras înapoi. Un nasture a sărit, iar Mircea l-a împins. Niciunul nu s-a lovit serios, dar ceva se rupsese între ei. Mircea a plecat spre casă spunând că nu mai joacă niciodată cu un fricos. Anuța l-a urmat, după ce i-a aruncat lui Doru o privire mai grea decât orice insultă.

Rămas singur, Doru s-a așezat pe una dintre cărămizi. Din curți veneau mirosuri de ardei copți și sunetul unui aparat de radio dat încet. Mingea roșie se vedea încă sub mașină. Ar fi putut s-o lase acolo până seara și apoi să spună acasă că o pierduse. Minciuna părea simplă, însă însemna să-l lase pe Sile vinovat în ochii celorlalți și să piardă prietenia lui Mircea pentru a evita o mustrare.

Alegerea lui Doru

Nea Sandu a ieșit la poartă tocmai când Doru își făcea curaj să se ridice. Purta un maiou alb și ducea o sacoșă din pânză. Băiatul a simțit că i se usucă gura. Vecinul s-a uitat la el, apoi la mașină și l-a întrebat de ce păzește roata ca un câine de curte.

Doru a spus totul dintr-o suflare: mingea, șutul lui Sile, cearta, zgârietura și frica de a merge acasă fără jucărie. N-a încercat să dea vina pe nimeni. Nea Sandu a ascultat, a pus sacoșa jos și a privit aripa mașinii. Apoi a râs scurt. Zgârietura fusese făcută cu două zile înainte, când trecuse prea aproape de un gard viu. Mingea nu avea nicio vină.

Vecinul a adus din șopron o coadă de mătură și a împins mingea de sub mașină. Cauciucul era plin de praf, dar nu se spărsese. În loc să-l certe, i-a spus lui Doru să nu se mai bage niciodată sub o mașină și să cheme un om mare când nu poate scoate ceva în siguranță. Băiatul a luat mingea la piept, însă bucuria lui nu era întreagă. Mai avea de reparat ce stricase el însuși.

Meciul început din nou

Doru i-a găsit pe ceilalți în spatele grădinii lui Mircea, unde aruncau sâmburi de corcodușe într-o cutie ruginită. A pus mingea jos și și-a cerut iertare. Nu s-a scuzat prin frica de mama lui și nici prin valoarea jucăriei. A spus doar că se purtase de parcă mingea ar fi fost mai importantă decât prietenii lui.

Mircea a tăcut o vreme, apoi i-a arătat nasturele rupt, ținut în palmă. Doru a promis să-i dea unul asemănător din cutia de cusut a mamei. Sile a recunoscut că șutase prea tare, iar Anuța a hotărât că scorul vechi nu mai era valabil. Până la urmă, împăcarea a venit fără ceremonii: au luat din nou cele două cărămizi și au mutat poarta mai departe de mașină.

Au jucat până când umbrele gardurilor au trecut de jumătatea uliței. Mingea roșie a mai ajuns de două ori în șanț și o dată într-un strat de gălbenele, dar nimeni n-a mai ridicat glasul. Când mama lui Doru l-a chemat la masă, băiatul s-a întors acasă cu mingea sub braț și cu un nasture strâns atent în buzunar.

În seara aceea, Doru n-a fost certat pentru mingea pierdută, fiindcă alesese să nu mai ascundă nimic. A primit doar sarcina de a coase nasturele lui Mircea, stângaci, sub îndrumarea mamei. Mult timp după aceea, copiii au numit locul din fața porții lui nea Sandu „colțul interzis”. Nu din cauza mașinii, ci fiindcă acolo înțeleseseră că frica trece mai repede decât rușinea de a-ți trăda prietenii.

Descoperă și alte articole

Sunt Nina Vesela, redactor la FazeHaioase.ro. Mă ocup de selecția și editarea conținutului, de la bancuri, imagini amuzante și ghicitori până la quizuri, curiozități și articole de interes general. Pun accent pe texte clare, conținut variat și materiale…

Related Posts