Această povestire ficțională urmărește o promisiune în curtea blocului, făcută de doi copii în vara lui 1987 și ascunsă într-un plic. Când familia unuia dintre ei se mută fără veste, revederea stabilită peste zece ani pare condamnată să rămână doar un joc copilăresc. Totuși, unele cuvinte rezistă tocmai fiindcă nu au fost rostite în fața adulților.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Vara în care zilele păreau fără sfârșit
În august 1987, curtea dintre cele patru blocuri era lumea întreagă pentru Mara și Sandu. Aveau câte doisprezece ani, genunchii juliți și o bicicletă Pegas pe care o foloseau pe rând. Dimineața jucau elasticul cu fetele de la scara B, după-amiaza schimbau capace de suc și timbre, iar seara stăteau pe banca de beton de lângă gardul grădiniței. Când se aprindeau becurile de pe scară, mamele începeau să strige nume de la ferestre.
Mara locuia la etajul al patrulea, într-un apartament în care radioul mergea încet, ca să nu deranjeze vecinii. Sandu stătea la parter, cu bunica și părinții lui, iar balconul familiei dădea spre lada cu nisip. Cei doi se împrieteniseră în clasa întâi, după ce el îi recuperase penarul căzut într-o baltă. De atunci, își împărțeau sandvișurile, se apărau de băieții mai mari și țineau într-un caiet dictando planurile lor pentru vacanțe.
În vara aceea apăruse însă o neliniște. Sandu auzise discuții șoptite despre o mutare. Tatăl lui urma să primească un post într-un oraș aflat la câteva ore de mers cu trenul, iar schimbarea putea veni înainte de începerea școlii. Băiatul nu știa data și nici nu îndrăznea să întrebe prea mult. În casele lor, copiii aflau hotărârile importante după ce adulții le luaseră deja.
Plicul ascuns sub banca de beton
Într-o seară cu miros de asfalt cald, Sandu i-a spus Marei ce auzise. Ea a rămas tăcută, privind bicicletele sprijinite de gard. Apoi a urcat în fugă până acasă și s-a întors cu un plic îngălbenit, rămas de la o felicitare, două foi de caiet și un creion chimic. Au hotărât să scrie fiecare câte o scrisoare despre cum își imaginau că vor fi la douăzeci și doi de ani.
Mara a scris că va lucra cu cărți și că va avea o cameră cu rafturi până în tavan. Sandu s-a văzut mecanic de locomotive, deși nu urcase niciodată în cabina uneia. La final, au adăugat aceeași frază: se vor întâlni pe 18 august 1997, la ora șapte seara, pe banca lor. Niciunul nu avea voie să deschidă plicul până atunci.
Au împăturit foile și au lipit plicul cu o fâșie de leucoplast adusă de Sandu. Nu puteau să-l lase sub bancă, unde ploaia și copiii mai mici l-ar fi găsit repede. Mara a propus o ascunzătoare mai sigură: cutia metalică din spatele unei cărămizi slăbite, în pivnița blocului. Acolo, printre borcane goale, sănii și miros de umezeală, au pus plicul într-o pungă și au împins cărămida la loc.
Plecarea fără rămas-bun
Mutarea a venit într-o dimineață de marți. Mara era plecată cu mama ei la coadă pentru rechizite, iar când s-a întors a găsit în fața scării un camion aproape încărcat. Apartamentul de la parter rămăsese cu perdelele trase, balconul era gol, iar lada de nisip părea neobișnuit de mare. O vecină i-a spus că familia plecase devreme, ca să prindă drumul liber.
Mara s-a simțit trădată. În mintea ei, o promisiune adevărată trebuia să includă și un rămas-bun. Timp de câteva săptămâni a refuzat să coboare la joacă. Mai târziu, a primit o vedere cu o gară, trimisă de Sandu. Pe spate erau doar câteva rânduri: nu știuse ora plecării și nu avusese voie să întârzie camionul. Urmau să-și scrie, promitea el.
La început, scrisorile au venit regulat. Apoi, după o nouă schimbare de adresă, un plic s-a întors la Mara cu mențiunea că destinatarul nu mai locuia acolo. A încercat încă o dată, fără succes. Anii au trecut, odată cu examenele, lipsurile de acasă și grijile care îi făceau pe adulți să vorbească tot mai puțin. Plicul din pivniță a rămas singurul punct fix dintre ei.
Zece ani și o bancă schimbată
După 1989, curtea s-a transformat încet. Gardul grădiniței a fost vopsit, lângă scară a apărut un chioșc, iar banca de beton s-a crăpat la un colț. Mara a terminat liceul și a început să lucreze la biblioteca unui cartier apropiat. Nu avea rafturi până în tavan, dar petrecea zilnic printre cărți, exact cum scrisese la doisprezece ani.
În vara lui 1997, administratorul a anunțat că pivnițele trebuiau curățate. Mara și-a amintit atunci de ascunzătoare. A coborât cu o lanternă, a scos cărămida și a găsit cutia acoperită de rugină. Punga se întărise, însă plicul era întreg. Pentru o clipă a vrut să-l deschidă singură. Era convinsă că Sandu uitase data, poate chiar și curtea.
Pe 18 august, puțin înainte de ora șapte, s-a așezat pe bancă având plicul în geantă. A așteptat printre copii necunoscuți și vecini grăbiți. La șapte și zece, și-a spus că zece ani sunt prea mulți pentru o înțelegere făcută cu un creion chimic. S-a ridicat, hotărâtă să plece, dar dinspre capătul aleii a apărut un bărbat slab, împingând o bicicletă veche.
Sandu nu devenise mecanic de locomotive. Lucra într-un atelier și venise cu trenul de dimineață, apoi își căutase fosta adresă printre străzi schimbate. Întârziase fiindcă intrase mai întâi în scara greșită. Niciunul nu a spus ceva memorabil. Au râs, s-au privit cu stânjeneala firească a unor adulți care își recunoșteau gesturile de copii și s-au așezat pe banca crăpată.
Cuvintele păstrate pentru oamenii care urmau să devină
Mara a scos plicul, iar Sandu a recunoscut imediat leucoplastul. Au citit pe rând foile, sub lumina slabă din curte. Unele dorințe li s-au părut caraghioase, altele surprinzător de apropiate de viețile lor. Mai important decât meseriile imaginate era felul în care scriseseră despre prietenie: fără teamă, fără explicații și fără să creadă că oamenii se pot pierde atât de ușor.
Sandu i-a mărturisit că păstrase vederea pereche, cu adresa vechiului bloc. În ultimii ani o mutase dintr-un portofel în altul, ca să nu uite locul și data. Mara i-a spus cât de mult o supărase plecarea lui. El nu s-a apărat, ci a recunoscut că tăcerea adulților îi despărțise înainte ca vreunul să înțeleagă ce se întâmplă.
Au hotărât să nu scrie alt jurământ și să nu fixeze o revedere pentru încă zece ani. Și-au notat adresele actuale pe spatele foilor, apoi au pus scrisorile înapoi în plic. De data aceasta, Mara l-a luat acasă. Promisiunea își îndeplinise rostul: nu păstrase neschimbată o prietenie, ci le oferise un drum înapoi spre ea.
Când s-au despărțit, ferestrele blocului erau luminate, iar dintr-un apartament o mamă își chema copilul în casă. Mara și Sandu au plecat în direcții diferite, fără dramatism și fără certitudinea că vor rămâne apropiați. Dar plicul nu mai era ascuns într-un zid, iar trecutul nu mai semăna cu o ușă încuiată.
