Această povestire fictivă despre o promisiune la atelierul de radiouri ne întoarce într-un cartier românesc din vara lui 1984. Doi copii vor să readucă la viață un aparat cu lămpi, însă o mutare neașteptată și o minciună spusă din rușine le încurcă planul. În joc nu este doar radioul, ci și încrederea dintre ei.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Aparatul de pe dulap
În apartamentul familiei Ionescu, radioul vechi stătea pe dulapul din sufragerie, între un pește de sticlă și un teanc de reviste legate cu sfoară. Avea carcasa din lemn zgâriată, o pânză gălbuie peste difuzor și un cadran pe care se mai citeau nume de orașe îndepărtate. Nu mai cântase de ani buni. Când era băgat în priză, scotea doar un zumzet slab, urmat de un miros de praf încins.
Mihai, care avea doisprezece ani, îl privea ca pe un obiect venit din altă lume. Prietena lui, Dana, locuia la etajul deasupra și cobora aproape zilnic cu un carnețel dictando sub braț. Nota în el tot ce li se părea important: scorurile de la fotbal, numele melodiilor auzite la aparatele vecinilor și ideile pentru invenții care nu ajungeau niciodată să fie construite.
Într-o după-amiază de iulie, după ce mama lui Mihai plecase la schimbul al doilea, copiii au așezat radioul pe masă. Au scos capacul din spate cu o șurubelniță tocită și au descoperit lămpile, firele îmbrăcate în material textil și stratul gros de praf. Dana a desenat interiorul aparatului, iar Mihai a declarat că știa ce trebuie făcut. De fapt, nu știa. Îl văzuse doar pe nea Sandu, depanatorul cartierului, lucrând prin geamul atelierului său.
Jurământul de lângă tejghea
Atelierul se afla la parterul unui bloc cenușiu, lângă o croitorie și un centru de colectare a sticlelor. Înăuntru abia încăpeau tejgheaua, un scaun și rafturile încărcate cu radiouri desfăcute. Mirosea a cositor, lemn vechi și fum de țigară. Nea Sandu purta un halat albastru și ținea creionul după ureche, deși aproape întotdeauna îl căuta prin buzunare.
Copiii au dus aparatul cu un cărucior de cumpărături împrumutat de la o vecină. Depanatorul l-a privit, a rotit butonul și le-a spus să nu mai încerce singuri. Unele componente puteau păstra tensiune chiar și după scoaterea din priză. Le-a promis că îi va lăsa să curețe carcasa și să urmărească reparația, dar numai sub supravegherea lui.
Pe trotuarul fierbinte, Mihai și Dana au făcut un jurământ copilăresc. Aveau să strângă bani pentru piese, să vină împreună la atelier și să nu pornească radioul până când amândoi nu se aflau în cameră. Dana a scris promisiunea în carnețel, cu litere apăsate, apoi au semnat. Mihai a adăugat și o ștampilă improvizată, făcută cu degetul înmuiat în cerneala unui stilou.
Minciuna mică
După trei zile, nea Sandu le-a explicat că o lampă trebuia înlocuită și că mai găsise un condensator deteriorat. Suma nu era uriașă pentru un adult, dar pentru copii părea greu de adunat. Dana avea câțiva lei primiți de la bunica ei. Mihai nu avea nimic și nu voia să recunoască. Spusese deja, cu prea multă siguranță, că ținea bani într-o cutie de tablă.
Când Dana l-a întrebat dacă poate aduce partea lui, băiatul a răspuns că dăduse banii depanatorului în avans. Minciuna i-a ieșit repede, aproape fără să o gândească. A doua zi, fata s-a dus singură la atelier și a aflat că nea Sandu nu primise nimic. Nu l-a pârât și nici nu l-a înfruntat imediat. A închis doar carnețelul și a urcat în bloc fără să-l cheme la joacă.
Mihai a așteptat-o lângă țevile de bătut covoare. Când Dana a trecut pe lângă el, i-a spus că nu mai are rost să repare radioul împreună dacă el minte. Băiatul a încercat să glumească, apoi s-a supărat, de parcă tot el fusese nedreptățit. Au plecat în direcții opuse, fiecare convins că celălalt trebuia să facă primul pas.
Vestea mutării
În aceeași săptămână, tatăl Danei a primit repartiție de serviciu în alt oraș. Familia urma să plece până la sfârșitul lunii. Nu era timp pentru despărțiri lungi: cutiile au apărut pe palier, cărțile au fost legate în pachete, iar vecinele au început să întrebe ce mobilă rămânea. Mihai a aflat de la administrator și a simțit că promisiunea lor se micșora cu fiecare obiect scos din apartament.
A doua zi și-a înghițit rușinea și s-a dus la atelier. I-a spus lui nea Sandu adevărul despre bani. Bărbatul nu l-a certat. I-a dat o cârpă, o cutie cu șuruburi amestecate și sarcina de a le sorta după mărime. Timp de câteva după-amiezi, Mihai a măturat, a șters rafturile și a dus ambalaje la gunoi. Depanatorul nu i-a plătit o reparație întreagă, dar a socotit munca drept contribuția băiatului.
Cu două zile înainte de plecare, Mihai a urcat la Dana. A găsit-o pe podeaua sufrageriei, între două valize. Nu i-a oferit explicații complicate. A recunoscut că nu avusese bani și că mințise fiindcă se temea să nu pară sărac și nepriceput. Dana a tăcut, apoi a scos carnețelul dintr-o cutie. Sub jurământul lor a scris: „Mihai a spus adevărul, dar târziu.” Nu era o iertare deplină, însă era o ușă întredeschisă.
Cântecul auzit înainte de drum
În dimineața plecării, nea Sandu a adus radioul înapoi, învelit într-o pătură subțire. Îl reparase și lustruise ușor carcasa, fără să ascundă zgârieturile. Copiii l-au așezat pe măsuța din sufragerie, respectând ultima parte a înțelegerii: să fie amândoi acolo când pornește.
Lămpile s-au aprins treptat, cu o lumină portocalie. Pentru câteva clipe s-a auzit numai fâșâitul dintre posturi. Apoi, după ce Mihai a rotit cu grijă butonul, difuzorul a prins o voce limpede, urmată de muzică. Dana a zâmbit pentru prima dată după ceartă. Nu au spus că vor rămâne prieteni pentru totdeauna; până și lor li s-ar fi părut o promisiune prea mare.
Au hotărât ca radioul să rămână la Mihai, iar carnețelul să plece cu Dana. Fiecare păstra astfel câte o jumătate din vara aceea. Când camionul cu mobilă a pornit dintre blocuri, băiatul a rămas lângă scară și a ridicat mâna. Dana i-a răspuns de la geam, ținând carnețelul lipit de piept.
Seara, Mihai a pornit radioul fără să mărească prea mult volumul. Aparatul nu putea opri mutarea și nici nu ștergea minciuna, dar dovedea că o greșeală recunoscută la timp mai poate fi îndreptată. În vara lui 1984, cei doi copii nu au reușit să păstreze apropierea de zi cu zi, însă și-au ținut promisiunea esențială: au terminat împreună ceea ce începuseră.
