În vara lui 1983, doi copii dintr-un oraș de provincie au încercat să învingă depărtarea cu un număr de telefon scris pe hârtie. Promisiunea de la cinematograful de vară trebuia să fie simplă: niciunul să nu uite cifrele celuilalt, chiar dacă familia fetei urma să se mute la sute de kilometri. Povestea de mai jos este ficțională, dar păstrează atmosfera unei epoci în care o convorbire se pregătea cu emoție, iar tăcerile dintre prieteni puteau dura săptămâni.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Ultimul film înainte de plecare
Cinematograful de vară se afla în spatele casei de cultură, între un teren cu zgură și grădina unei cofetării. Avea bănci lungi, din scânduri vopsite cândva în verde, un ecran cu pete cenușii și un gard suficient de scund încât copiii fără bani de bilet să poată urmări măcar jumătatea de sus a filmului. În serile călduroase, spectatorii veneau cu evantaie improvizate din ziare, iar proiecționistul se lupta cu moliile care se roteau în jurul becului de la cabină.
Într-o joi de august, Doru și Alina au ajuns înainte să se deschidă poarta. Aveau doisprezece ani și locuiau în același bloc, la etaje diferite. Își făceau temele pe palier, schimbau între ei cărți de aventuri și coborau în spatele garajelor când părinții îi trimiteau după pâine. Cu două zile înainte, Alina îi spusese că tatăl ei fusese repartizat cu serviciul într-un oraș din nord și că familia pleca la sfârșitul lunii.
Doru nu găsise nimic potrivit de spus. Întrebase doar dacă își ia bicicleta. Alina răspunsese că bicicleta nu încăpea în camionul cu mobilă și că urma să rămână la o verișoară. Abia atunci plecarea devenise adevărată pentru amândoi. Nu prin distanța de pe hartă, pe care oricum n-o puteau măsura bine, ci prin dispariția bicicletei albastre de lângă uscătoria blocului.
Șapte cifre scrise sub lumina unui bec
În seara filmului, Doru adusese un carnețel mic, primit de la tatăl său. Coperta era maro, iar primele file conțineau socoteli, scoruri de la meciuri și două desene cu locomotive. Pe ultima pagină curată, Alina a scris numărul de telefon al apartamentului în care urmau să locuiască. Îl aflase de la mama ei și îl repetase toată ziua, ca pe o poezie pentru serbare.
Doru a citit cifrele de trei ori. Apoi și-a notat dedesubt propriul număr, deși Alina îl știa deja. Au stabilit că fiecare trebuia să-l învețe pe al celuilalt fără carnețel. Dacă foaia se pierdea, memoria avea să rămână. Dacă memoria îi trăda, urmau să întrebe la informații. Niciunul nu știa exact cât costa o convorbire interurbană și nici cât ar fi fost lăsați să vorbească.
Filmul a început, dar ei au urmărit mai mult umbrele castanilor proiectate pe gard. La jumătatea programului, lumina s-a stins pentru câteva clipe, iar spectatorii au început să murmure. În întuneric, Alina a spus repede numărul, fără să se încurce. Doru l-a repetat. Apoi și-au promis că, în fiecare duminică, la ora șase seara, unul dintre ei va încerca să sune. Promisiunea li s-a părut trainică tocmai fiindcă era precisă.
Prima duminică și telefonul din sufragerie
După mutare, telefonul a rămas centrul unei neliniști pe care niciuna dintre familii nu o înțelegea pe deplin. La Doru acasă, aparatul negru stătea pe o măsuță în sufragerie, lângă mileul croșetat și agenda tatălui. În prima duminică, băiatul s-a așezat lângă el la cinci și jumătate. La șase fără cinci, mama i-a cerut să plece de acolo, fiindcă așteptau un apel de la o mătușă.
Doru n-a îndrăznit să spună că și el aștepta. I se părea copilăresc să recunoască în fața părinților cât de importantă era convorbirea. Telefonul a sunat la șase și zece, dar tatăl său a ridicat receptorul. A răspuns scurt, apoi a spus că era o greșeală. Doru a întrebat cine fusese. Tatăl, ocupat să repare o veioză, i-a răspuns că probabil un copil care formase numărul greșit.
În orașul celălalt, Alina ținuse receptorul cu ambele mâini. Când auzise vocea gravă, se speriase și închisese fără să-și spună numele. Duminica următoare a încercat din nou, însă mama ei a observat și a oprit-o. Convorbirile la distanță costau, iar familia avea cheltuieli după mutare. Fata n-a protestat. Rușinea de a explica promisiunea a fost mai puternică decât curajul cu care memorase cifrele.
Carnețelul dispărut și scrisoarea netrimisă
Săptămânile au trecut. Doru a format o dată numărul Alinei, pe ascuns, dar după câteva semnale a pus receptorul în furcă. Nu știa ce avea să spună dacă răspundea un adult. În plus, era convins că primul apel fusese doar o greșeală și că Alina uitase. Ca să pară nepăsător, a încetat să mai stea în sufragerie duminica seara.
În octombrie, mama lui a găsit carnețelul într-un buzunar al ghiozdanului și l-a aruncat din greșeală împreună cu niște hârtii mototolite. Când Doru a observat, a căutat în găleata de gunoi și lângă tomberonul blocului, fără rezultat. Mai știa numărul, însă nu mai era sigur de ordinea ultimelor două cifre. A scris o scrisoare, apoi a rupt-o. Nu avea adresa completă, iar întrebarea pusă părinților i se părea o recunoaștere a eșecului.
Alina îi trimisese între timp o vedere cu un pod și cuvintele: „Duminica viitoare încerc iar”. Tatăl lui Doru o găsise în cutia poștală și o pusese în sertarul cu facturi, ca să nu se piardă. A uitat să i-o dea. Vederea a rămas acolo până aproape de Crăciun, când mama băiatului a căutat o chitanță și a descoperit-o.
O promisiune schimbată, nu încălcată
Doru a citit vederea de mai multe ori și, pentru prima dată, le-a povestit părinților totul: seara de la cinematograf, numerele învățate, apelul întrerupt și teama de a vorbi cu adulții. Tatăl său a tăcut, apoi a recunoscut că vocea de la telefon putuse fi a unei fete, nu a unui copil care greșise numărul. Mama a găsit în agenda familiei adresa părinților Alinei, notată înainte de mutare.
În loc să telefoneze imediat, Doru a ales să scrie. Nu și-a cerut scuze în fraze mari. I-a spus că nu uitase numărul, ci doar curajul de a-l folosi. A adăugat ora la care putea răspunde fără să încurce apelurile părinților și a lipit în plic un desen al cinematografului de vară, cu becul slab deasupra porții.
Răspunsul Alinei a venit după Anul Nou. Nici ea nu uitase cifrele. În prima duminică din februarie, telefonul a sunat la șase fix. De data aceea, tatăl lui Doru l-a chemat din camera alăturată și i-a întins receptorul fără întrebări. Copiii au vorbit puțin, stângaci, despre școală, zăpadă și bicicleta rămasă în vechiul oraș. La final, au hotărât să nu mai promită că vor suna în fiecare săptămână. Urmau să scrie o dată pe lună și să telefoneze numai când puteau. Era o înțelegere mai modestă, dar una pe care o puteau respecta.
Cinematograful de vară s-a închis peste câțiva ani, iar băncile au rămas o vreme în ploaie. Pentru Doru și Alina, locul nu a rămas legat de filmul pe care aproape că nu-l văzuseră, ci de lecția unei prietenii puse la încercare: uneori, promisiunile nu se pierd din lipsă de afecțiune, ci din teamă, rușine și lucruri nespuse. Când au găsit curajul să-i lase și pe adulți să-i ajute, depărtarea a devenit mai ușor de străbătut.
