O promisiune la vitrina magazinului putea să pară, pentru doi copii din 1986, mai serioasă decât orice înțelegere între adulți. În această povestire ficțională, Radu și Sorin văd un model de tren într-un magazin universal din cartier și hotărăsc să strângă împreună banii necesari. Planul lor va trece însă printr-o mutare neașteptată, prin lipsurile unei ierni grele și printr-o tăcere născută din orgoliu.
Povestire nostalgică de ficțiune – personajele și evenimentele sunt imaginare.
Trenul care mergea fără să plece nicăieri
În decembrie 1986, după-amiezile se întunecau înainte ca Radu și Sorin să termine joaca dintre blocuri. Aveau amândoi unsprezece ani și locuiau în același bloc dintr-un cartier bucureștean, la două etaje distanță. Într-o joi, mamele îi trimiseseră după pâine. S-au întors cu sacoșele aproape goale, fiindcă la alimentară nu mai prinseseră decât două franzele, dar au ales drumul mai lung spre casă, pe lângă magazinul universal.
În vitrina luminată slab, printre păpuși, căni emailate și cutii de bomboane expuse mai mult pentru decor, se afla un model de tren. Avea o locomotivă verde, două vagoane de călători și șine curbate, montate într-un oval. Un mecanism ascuns îl punea în mișcare câteva minute, apoi trenul se oprea lângă o gară minusculă, cu acoperiș roșu.
Cei doi și-au lipit frunțile de geam. Respirația lor a lăsat pete rotunde pe sticlă, iar vânzătoarea dinăuntru le-a făcut semn să nu mai aburească vitrina. Prețul, scris pe un carton alb, era mult peste economiile lor: 640 de lei.
— Îl luăm împreună, a spus Sorin. Îl ținem câte o săptămână la fiecare. — Și dacă se strică la tine? — Îl repar eu. — Nu știi. — Învăț.
Radu a scos din buzunar trei lei rămași de la covrigi. Sorin a pus alături o monedă de un leu. Așa a început fondul trenului, într-o cutie metalică de dropsuri pe care au ascuns-o în debara, în spatele borcanelor goale. Au jurat că nu vor lua nimic din ea, indiferent cât ar dura.
Banii din cutia de dropsuri
În săptămânile următoare, planul a căpătat reguli. Monedele primite pentru merinde intrau în cutie numai dacă băieții reușeau să reziste plăcintelor de la chioșcul de lângă școală. Sticlele găsite în jurul blocului erau spălate și duse la centrul de recuperare. Radu a primit zece lei pentru că a cărat lemnele unei vecine până la boxă, iar Sorin a câștigat cincisprezece ajutându-l pe unchiul său să sorteze șuruburi într-un atelier.
La sfârșitul lui ianuarie aveau 117 lei și cincizeci de bani. Numărau suma duminica, la lumina unei lanterne, ca și cum ar fi administrat casieria unei gări adevărate. Radu ținea socoteala într-un caiet de matematică, cu rubrici pentru dată, sumă și proveniență. Sorin desena lângă fiecare total câte un vagon.
Modelul de tren rămânea în vitrină, dar uneori dispărea pentru câteva zile. Atunci, copiii intrau în magazin și întrebau dacă fusese vândut. O vânzătoare le-a spus că era doar mutat în depozit și că mai existau două cutii sigilate. Informația i-a liniștit, deși niciunul nu îndrăznea să întrebe cât timp aveau să mai fie acolo.
Mutarea anunțată într-o seară fără lumină
În februarie, tatăl lui Sorin a primit vestea că familia urma să se mute la Ploiești, unde i se repartizase o locuință mai apropiată de serviciu. Sorin a aflat într-o seară în care curentul fusese întrerupt, iar în bucătărie ardea o lumânare scurtă, așezată într-o farfurioară. A doua zi, i-a spus lui Radu vestea pe scara blocului.
Radu a întrebat imediat ce se întâmpla cu trenul. Întrebarea l-a jignit pe Sorin, care se așteptase să fie întrebat când pleacă sau dacă îi pare rău. A răspuns că poate lua jumătate din bani și că fiecare își vede de treaba lui. Radu, la rândul său, a crezut că prietenul lui voia să abandoneze promisiunea.
Timp de aproape o săptămână nu și-au vorbit. Se întâlneau la școală, dar schimbau locul în bancă și jucau fotbal în echipe diferite. Cutia de dropsuri a rămas în debara, neatinsă. În ultima zi înainte de mutare, Sorin a venit să-și ceară partea. Când au deschis cutia, lipseau cincizeci de lei.
Radu a înroșit și a spus că nu știe nimic. Sorin l-a acuzat că își cumpărase mănușile albastre cu care venise la școală. A plecat trântind ușa, fără să afle că mănușile fuseseră primite de Radu de la un văr. Cei cincizeci de lei fuseseră luați de fratele mai mare al lui Radu, care îi mărturisise fapta doar mamei și promisese să-i pună la loc după salariu.
Scrisorile care nu au fost trimise
După mutare, Sorin a scris de două ori pe foi rupte dintr-un caiet. În prima scrisoare voia să-și ceară iertare. În a doua cerea numai socoteala exactă a banilor. Nu a trimis-o pe niciuna. Radu a aflat adevărul despre suma lipsă, dar orgoliul l-a oprit să scrie primul. A păstrat cutia, caietul și monedele restituite de fratele său.
Au trecut trei ani. Modelul a dispărut din vitrină, magazinul și-a schimbat aranjamentul, iar băieții au crescut separat. În primăvara lui 1990, Sorin a revenit în cartier pentru a-și vizita o mătușă. L-a găsit pe Radu lângă fostul lor bloc, reparând frâna unei biciclete.
Discuția a început stângaci, cu întrebări despre școală și foștii colegi. Apoi Radu a urcat în apartament și s-a întors cu vechea cutie de dropsuri. Înăuntru se aflau 167 de lei și cincizeci de bani, caietul cu socoteli și un bilet scurt scris de fratele său, în care recunoștea că luase banii.
Sorin a citit biletul de două ori. Nu și-a cerut iertare printr-un discurs. A spus doar că fusese nedrept și că păstrase, într-un sertar, cele două scrisori netrimise. Radu a recunoscut că ar fi putut să-i scrie imediat ce aflase adevărul. Pentru prima dată, au înțeles că promisiunea nu fusese stricată de bani, ci de încăpățânarea amândurora.
Ultima cursă a promisiunii
În aceeași zi au mers la un târg improvizat, unde oamenii vindeau cărți, insigne, piese de radio și jucării vechi. Pe o pătură au găsit o locomotivă de modelism, două vagoane desperecheate și câteva șine. Nu era trenul din vitrină, iar locomotiva avea o zgârietură pe lateral. Vânzătorul a acceptat suma din cutie după ce Sorin a observat că lipsea o clemă și a negociat cu seriozitatea băiatului care fusese cândva gata să economisească ani întregi.
Au montat șinele în sufrageria lui Radu. La primul contact, locomotiva a bâzâit fără să se miște. Sorin a curățat roțile, iar Radu a îndreptat o lamelă metalică. La a doua încercare, trenul a pornit încet, trăgând după el cele două vagoane nepotrivite.
Nu au stabilit cine avea să-l păstreze primul. L-au lăsat să facă ture până când motorul s-a încălzit, apoi au pus în cutia de dropsuri o singură monedă. Nu mai era avansul pentru o jucărie, ci dovada că puteau începe din nou fără să șteargă ce se întâmplase.
Trenul cumpărat în 1990 nu semăna cu cel admirat în iarna lui 1986, dar tocmai imperfecțiunile lui îl făceau potrivit. Promisiunea celor doi copii nu se împlinise la timp și nici în forma visată. Se împlinise însă atunci când Radu și Sorin au ales să spună adevărul, să renunțe la orgoliu și să repare împreună ceea ce mai putea fi reparat.
