O după-amiază de duminică, în curtea Leanei, la umbra unui nuc bătrân, cu câte o cană de cafea în față și cu răgazul specific zilelor fără treabă urgentă.
Leana și Maria, vecine și prietene de treizeci de ani, se așezaseră la povești cum se mai așezau din când în când, când copiii plecau la joacă și bărbații la pescuit sau la fotbal sau oriunde se duceau bărbații ca să nu fie acasă.
Vorbiseră despre copii, despre prețuri, despre vecina de la numărul șapte care își vopsise gardul într-un verde pe care Leana îl considera „agresiv”, și despre diverse alte subiecte de mare importanță pentru liniștea cartierului.
Și la un moment dat, conversația luase o întorsătură mai… personală.
Leana sorbi din cafea, se uită în jur să se asigure că nu era nimeni prin preajmă, și se aplecă puțin spre Maria cu expresia unui om care urmează să pună o întrebare de mult timp ținută în rezervă.
– Mărie… vocea ei coborî la tonul conspirativ specific poveștilor importante
– Da, Leano? Maria ridică privirea de la cafeaua ei
– Te întreb ceva și vreau să-mi răspunzi sincer, că suntem prietene vechi.
– Întreabă!
– Tu… Leana puse cana jos și o privi drept în ochi …ai făcut amor cu Ion din prima seară când l-ai cunoscut?
Maria nu clipi.
Nu se înroși.
Nu se feri de privire.
Sorbi liniștit din cafea, puse cana jos, și răspunse cu naturalitatea unui om care discută despre vreme:
– Da.
Leana rămase cu gura ușor deschisă.
– DA?!
– Da.
– CHIAR DIN PRIMA SEARĂ?!
– Chiar din prima seară. Maria aprobă din cap, complet imperturbabilă
Leana se trase puțin pe spătar, procesând informația cu o combinație de șoc și fascinație.
– Mărie… vocea ei era undeva între reproș și admirație …n-a fost cam devreme?
– Nu. Maria răspunse fără să ezite o secundă
– CUM NU?! DIN PRIMA SEARĂ?! CÂND L-AI CUNOSCUT?! CU UN OM PE CARE NU ÎL ȘTIAI?!
– Leano, dragă… Maria ridică o mână liniștitoare …lasă-mă să îți explic.
– EXPLICĂ, CĂ NU ÎNȚELEG! Leana se aplecă înainte, curioasă la maxim
– N-a fost devreme pentru că… Maria luă o înghițitură strategică din cafea …era după miezul nopții.
Ion plănuise această vacanță de trei luni.
Harta județului pe telefon, recenzii pe Google, fotografii cu peisaje de vară cu cer senin și flori de munte. Rezervare făcută, bagaj pregătit cu o săptămână înainte, colegii de la birou anunțați că va lipsi nouă zile.
Nouă zile de libertate. De aer curat. De relaxare totală.
Ion sosise la pensiunea „La Culmea Fericirii” dintr-un sat de munte din Apuseni cu o valiză, un rucsac, și optimismul unui om care nu verificase prognoza meteo înainte să plece.
Ajunsese vineri seara. Cerul era acoperit, dar Ion nu se îngrijorase. Norii trec, gândise el, filozofic.
Sâmbătă dimineața se trezise cu sunetul ploii pe acoperiș.
Trece până la prânz, gândise el.
La prânz ploua mai tare.
Trece până seara.
Seara ploua cu găleata.
Ion mâncase singur la restaurant, privind pe geam ploaia, comandând al treilea vin din resemnare.
Ziua 2:
Ion se trezise cu speranță. Deschisese jaluzelele cu energie.
Ploaie.
Mâncase micul dejun, citise ziarul, dormise după-amiaza, mâncase cina. Ploaie în permanență.
Ziua 3:
Ploaie. Ion începuse să știe pe de rost meniul restaurantului.
Ziua 4, 5, 6:
Ploaie. Ion terminase toate cărțile aduse, epuizase Netflix pe telefon, și avusese conversații profunde cu pisica pensiunii, singura care nu comenta vremea.
Ziua 7:
Ploaie torențială. Ion stătea la recepție, privind pe geam cu expresia unui om care a renunțat la orice iluzie despre vacanță, viitor, și sensul existenței în general.
Recepționerul, Florin, un tânăr de douăzeci și ceva de ani, originar din sat, care văzuse sute de turiști în toate stările emoționale posibile, stătea la tejghea calculând ceva în registru.
Ion se întoarse spre el cu privirea unui om care a suferit îndeajuns și cere explicații.
– Florine…
– Da, dom’ Ion?
– Ce se-ntâmplă, aici toarnă cu găleata mereu?!
Florin ridică privirea din registru, complet calm, cu expresia unui localnic care nu înțelege de ce turiștii se miră de lucruri naturale.
– Nu, desigur că nu!
Ion se relaxă imperceptibil.
– Ah, deci se va opri în curând?
– Iarna ninge!
