Un vas antic nu păstrează doar forma aleasă de olar. Depunerile rămase pe pereții ceramicii pot conține granule de amidon, fitoliți, fungi și compuși chimici care indică ingredientele și etapele fermentării. Alături de forma recipientelor și de locul în care au fost găsite, aceste urme îi ajută pe arheologi să reconstituie producerea și servirea băuturilor de acum mii de ani.
Reziduurile de la Mijiaya au păstrat o rețetă
La Mijiaya, în provincia Shaanxi din China, două gropi datate aproximativ între 3400 și 2900 î.Hr. conțineau vase cu depuneri gălbui pe suprafața interioară. Într-un studiu publicat în 2016, cercetătorii au prezentat descoperirea drept prima dovadă directă cunoscută atunci pentru producerea berii la fața locului în China. Concluzia s-a bazat pe analiza granulelor de amidon, a fitoliților și a compușilor chimici, nu doar pe aspectul ceramicii.
În reziduuri au fost identificate urme compatibile cu mei comun, orz, lacrimile lui Iov și tuberculi. Unele granule de amidon aveau modificări produse prin germinare și încălzire în apă, două procese asociate transformării amidonului în zaharuri fermentabile. Analizele au detectat și oxalat, un compus care poate apărea în timpul prelucrării și fermentării cerealelor.
Dovezile materiale de la Mijiaya sunt mult mai vechi decât inscripțiile chineze cunoscute care numesc băuturi alcoolice din cereale. Acestea apar pe oase oraculare din perioada târzie a dinastiei Shang, aproximativ între 1250 și 1046 î.Hr. Vasul arheologic nu ilustrează, așadar, un text antic, ci documentează independent o tehnologie anterioară cu peste un mileniu.
Un ansamblu de vase indică etapele producerii
La Mijiaya au fost descoperite oale cu gură largă, pâlnii și recipiente cu fund ascuțit numite jiandiping. Fiecare dintre cele două gropi conținea și câte o instalație ceramică pentru încălzire. Autorii studiului au interpretat asocierea drept un set de unelte pentru producerea berii, în care vasele puteau îndeplini roluri diferite la preparare, filtrare și păstrare.
Forma singură nu demonstrează însă ce a conținut un recipient. O pâlnie poate fi folosită pentru mai multe lichide, iar un vas încăpător poate servi atât preparării hranei, cât și depozitării. Interpretarea devine convingătoare când tipurile de recipiente, urmele de încălzire, poziția lor în sit și reziduurile analizate indică aceeași activitate.
Cercetări publicate în 2019 au identificat urme de băuturi fermentate pe ceramică și mai veche, datată între circa 8000 și 7000 de ani în urmă, din siturile Lingkou și Guantaoyuan. Acolo, borcanele globulare au fost asociate cu fermentarea pe bază de malț și cu folosirea cerealelor mucegăite și a plantelor drept inițiatori ai fermentației. Mijiaya rămâne important prin ansamblul său specializat și prin rețeta identificată, nu pentru că ar reprezenta cea mai veche băutură fermentată cunoscută din China.
Ceștile oferă indicii despre servirea băuturii
La Shuanghuaishu, în provincia Henan, un studiu publicat în 2025 a analizat vase dintr-un context datat aproximativ între 5200 și 4500 de ani înainte de prezent. Cercetătorii au examinat granule de amidon, fitoliți, urme fungice și acizi organici. Rezultatele au indicat că ceștile de ceramică fuseseră folosite pentru băuturi alcoolice, în timp ce recipientele jiandiping analizate nu au oferit dovezi că ar fi fost vasele obișnuite pentru producerea sau consumarea alcoolului în acel context.
Această diferență arată de ce arheologii nu atribuie automat aceeași funcție tuturor vaselor cu forme asemănătoare. La Shuanghuaishu, ceștile sugerează servirea în recipiente separate, iar autorii le asociază prudent cu ospețe și activități rituale. Interpretarea privește acest sit și această perioadă, nu toate comunitățile neolitice chineze.
Valoarea reziduurilor este vizibilă și în muzee. Museo Egizio din Torino păstrează un „vas de bere cu reziduu”, cu numărul de inventar Suppl. 13989. Piesa provine dintr-un mormânt de la Gebelein, în Egipt, și este datată între 2435 și 2305 î.Hr. Catalogarea include atât recipientul din lut, cât și materia organică păstrată: tocmai partea care poate transforma ceramica dintr-un obiect de admirat într-o sursă despre conținutul și folosirea sa.
