După ploaie, tulpina multor cactuși cu formă globuloasă sau columnară devine mai voluminoasă. Coastele se depărtează, iar șanțurile dintre ele se aplatizează parțial, lăsând țesuturilor interne loc să se extindă pe măsură ce primesc apă. În timpul secetei, tulpina pierde treptat din volum, iar relieful coastelor devine din nou mai pronunțat. Mișcarea amintește de burduful unui acordeon și ajută planta să suporte cicluri repetate de hidratare și deshidratare fără ca învelișul exterior să se rupă.
Ce se întâmplă după o ploaie
În regiunile aride, precipitațiile sunt adesea rare și de scurtă durată. Când apa ajunge în sol, rădăcinile unor cactuși o pot prelua rapid și o transportă spre tulpina suculentă. Joncțiunea dintre rădăcină și tulpină are o anatomie care favorizează deplasarea apei spre rezerva voluminoasă a plantei și contribuie la limitarea pierderilor în perioadele uscate.
Pe măsură ce țesuturile tulpinii se hidratează, circumferința acesteia crește. Coastele nu se deschid ca niște piese separate, ci își schimbă poziția odată cu deformarea întregii tulpini: șanțurile devin mai puțin adânci, iar planta capătă un aspect mai plin. Când apa stocată este consumată, volumul scade și șanțurile se adâncesc din nou.
Această geometrie permite o variație considerabilă a volumului fără ca învelișul tulpinii să fie întins uniform și brusc. Coastele și tuberculii sunt recunoscute în anatomia cactușilor drept structuri care permit lăstarilor suculenți să se umfle în perioadele umede fără ruperea țesuturilor.
Unde este păstrată apa
Coastele vizibile nu sunt niște recipiente goale. Cea mai mare parte a apei este reținută în țesuturile suculente din interiorul tulpinii, mai ales în parenchimul cortexului și, la unele specii, în țesuturile lemnoase adaptate pentru stocare. Celulele acestor regiuni pot primi cantități mari de apă, iar substanțele mucilaginoase din tulpină contribuie la reținerea ei.
Cortexul cactușilor poate fi foarte gros și este străbătut de fascicule vasculare care mențin țesuturile vii chiar și la distanță de cilindrul vascular central. La speciile cu multe coaste joase, cea mai mare parte a volumului de depozitare poate fi situată în cortexul interior, nu în porțiunile proeminente ale coastelor.
Învelișul exterior participă și el la funcționarea sistemului. Epiderma și straturile aflate imediat sub ea trebuie să limiteze evaporarea, dar și să suporte deformările produse de umflare și contracție. Rezerva de apă depinde astfel de interacțiunea dintre țesuturile interne de stocare, sistemul vascular și forma extensibilă a suprafeței.
De ce mecanismul nu este identic la toți cactușii
Familia cactușilor cuprinde forme foarte diferite. Mecanismul de tip acordeon este evident la numeroși reprezentanți ai subfamiliei Cactoideae cu tulpini globuloase sau columnare și coaste pronunțate, precum speciile din genurile Ferocactus, Echinocactus ori Cereus. Alte grupuri au tulpini aplatizate, articulate sau acoperite cu tuberculi, astfel că variațiile de volum nu produc întotdeauna același aspect exterior.
La opunții, de exemplu, tulpinile sunt adesea împărțite în segmente aplatizate, numite cladodii, și nu prezintă configurația regulată de coaste întâlnită la mulți cactuși columnari. Prin urmare, comparația cu acordeonul descrie bine o anumită arhitectură a tulpinii, nu o regulă universală pentru întreaga familie Cactaceae.
Coastele mai au și un avantaj mecanic: distribuie deformarea de-a lungul șanțurilor, reducând tensiunile care ar apărea într-o tulpină netedă obligată să-și mărească rapid circumferința. Astfel, țesuturile bogate în apă pot deveni mai voluminoase, iar tulpina își poate modifica forma fără să se fisureze la fiecare ploaie.
