Inelele copacilor nu indică doar vârsta. În regiunile temperate, unde sezonul de creștere alternează cu repausul din timpul iernii, mulți arbori formează de obicei câte un inel pe an. Grosimea, structura și cicatricile acestuia pot păstra informații despre secetă, temperatură, incendii și alte evenimente locale. Interpretarea cere însă comparații între mai mulți arbori: un singur cerc subțire nu dovedește, de unul singur, că anul respectiv a fost secetos sau foarte rece.
Cum primește un inel o dată în calendar
Un inel anual cuprinde lemnul format în cursul unui sezon de creștere. La începutul sezonului apare lemnul timpuriu, alcătuit în general din celule cu pereți mai subțiri. Spre sfârșitul verii, creșterea încetinește și se formează lemnul târziu, cu celule mai mici și pereți mai groși, care poate părea mai întunecat pe secțiunea trunchiului.
Numărarea inelelor oferă o estimare a vârstei, dar nu este întotdeauna suficientă pentru o datare exactă. Unele inele pot lipsi local, pot fi atât de înguste încât devin greu de observat sau pot apărea inele false în același sezon. În plus, în unele climate mediteraneene sau tropicale, alternanța perioadelor umede și uscate nu produce neapărat inele strict anuale.
Dendrocronologii atribuie anii calendaristici prin datare încrucișată. Ei compară succesiunile distinctive de inele late și înguste din arbori vii cu cele din lemn mort, grinzi sau obiecte arheologice. Suprapunerea modelelor permite construirea unor cronologii care depășesc cu mult durata de viață a unui singur copac.
De ce un inel îngust nu înseamnă automat secetă
Lățimea unui inel reflectă factorii care au limitat cel mai mult creșterea în locul respectiv. Într-un sit arid, disponibilitatea apei poate fi determinantă, iar un an secetos poate produce un inel îngust. La altitudine mare sau aproape de limita nordică a pădurii, temperatura scăzută poate conta mai mult. Lumina, concurența cu arborii vecini, dăunătorii și starea copacului pot modifica și ele creșterea.
Din acest motiv, cercetătorii aleg arbori sensibili la variabila climatică urmărită și compară numeroase probe din aceeași regiune. Dacă mulți copaci prezintă aceeași alternanță de creștere slabă și puternică, este mai probabil ca semnalul să provină din climă, nu dintr-o rană sau din umbrirea unui singur exemplar. Modelele sunt apoi confruntate cu măsurători meteorologice din perioadele pentru care acestea există.
Iernile pot influența inelele, dar urmele lor sunt de obicei indirecte. Temperaturile joase, durata stratului de zăpadă și momentul topirii pot scurta ori întârzia sezonul de creștere. Zăpada abundentă nu produce însă peste tot inele subțiri: în unele regiuni, apa rezultată din topire poate favoriza creșterea. Semnificația depinde de specie, relief și climă.
Cicatricile care datează incendiile supraviețuite
Un incendiu poate răni cambiul, stratul de țesut care produce lemn nou, fără să omoare arborele. În sezoanele următoare, creșterea se reia în jurul rănii și o acoperă treptat. Cicatricea rămâne astfel prinsă între inelele formate înainte și după foc.
Prin datare încrucișată, poziția cicatricii poate indica anul incendiului și, când structura lemnului este suficient de clară, partea sezonului de creștere în care s-a produs. Cicatricile repetate din același arbore, comparate cu urmele din alți copaci, permit reconstituirea frecvenței incendiilor dintr-o pădure. Dimensiunea unei cicatrici poate oferi indicii despre rănirea arborelui, dar evaluarea severității unui incendiu necesită mai multe probe și informații despre sit.
USGS consemnează peste 300.000 de înregistrări ale incendiilor păstrate în inelele arborilor din America de Nord. Aceste arhive reunesc cicatrici datate din numeroase situri și permit compararea regimurilor istorice ale focului. Probele nu trebuie obținute neapărat prin tăierea copacilor: cercetătorii pot extrage carote înguste cu un burghiu special, iar pentru cicatricile de incendiu pot analiza și secțiuni provenite din arbori morți sau din cioate vechi.
